_ _

duminică, 23 iunie 2013

Organizatii secrete...continuare(15)



Josef Landovski 

Rakovski – Interogatoriu

Interogatoriul ambasadorului sovietic
Cristian Jurevitsch Rakovski
luat de către funcţionarul GPU, Gabriel G.
Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova

Tipărit după manuscris
Titlul originalului spaniol: Sinfonia en Rajo Mayor
Capitulo XI: Radiografia de la Revolucion
INTRODUCERE

În timpul marşului din est, în al doilea război mondial, un voluntar din divizia albastră spaniolă a găsit, într-o casă din Rusia, cadavrul medicului dr. Josef Landovski, mulţi ani medicul oficial al NKVD-ului, precum şi o mulţime de manuscrise.
Aceste manuscrise au fost traduse în spaniolă în anul 1950, de către Mauricio Carlavilla, sub titlul "Sinfonia en Rajo Mayor". Cartea, după apariţia ei, a dezlănţuit efecte alarmante şi a fost retrasă de pe piaţă de anumite puteri.
Senzaţional este protocolul după interogatoriul luat lui Cristian Rakovski, fostul ambasador sovietic la Paris. Acesta, un vechi bolşevic din garda lui Trotzki, a fost arestat în cadrul marii "Tischistka" împreună cu Gomornik, Jakir, Tuhacevski şi alţii, dar spre deosebire de aceştia, în mod surprinzător, el nu a fost "lichidat".
De ce? Acest lucru se poate explica, dacă vom analiza cu atenţie acest interogatoriu.
Cititorul să nu treacă uşor peste pasajele mai dificil de înţeles, ci să le aprofundeze minuţios. Ar fi bine, de asemenea, să compare neîntrerupt descrierea cu evenimentele petrecute în realitate. Efortul acesta merită pe deplin să fie făcut, pentru a se putea înţelege importanţa majoră a acestor documente.

Interogatoriul luat lui Cristian Jurevitsch Rakovski -ambasadorul sovietic la Paris - de funcţionarul GPU Gabriel G. Kuzmin, la 26 ianuarie 1938, la Moscova:

Kuzmin: După cum ne-am înţeles la Lubjanka, eu mi-am dat osteneala să obţin o ultimă şansă pentru dumneavoastră; prezenţa dumneavoastră aici este o dovadă că aceasta mi-a reuşit. Să vedem dacă nu ne veţi înşela.
Rakovski: Eu sper că nu.
Kuzmin: Înainte de toate însă, un sfat ca de la om la om: aici este vorba numai de adevărul curat. Nu de "adevăr pentru proces", care, în lumina mărturisirilor celorlalţi inculpaţi, trebuie să fie conform cu cerinţa politică a "raţiunii de stat", cum se spune în Occident.
Cerinţele politicii internaţionale ne fac să ţinem secret adevărul, "adevăratul adevăr". Indiferent cum va decurge procesul, popoarele şi oamenii vor afla numai ce trebuie să afle; unul singur trebuie să ştie totul: Stalin. Cuvintele dumneavoastră aici, indiferent cum vor fi, nu vă pot agrava propria situaţie. Aceasta, după cum ştiţi, nu poate fi mai gravă. Vă puteţi numai îmbunătăţi situaţia. Vă puteţi recâştiga viaţa pierdută. Aşadar, vrem să vedem: voi toţi aţi recunoscut că sunteţi spioni ai lui Hitler, în slujba Gestapoului şi a OKW*, nu-i aşa?
Rakovski: Da!
Kuzmin: Şi sunteţi în adevăr, spioni ai lui Hitler?
Rakovski: Da!
Kuzmin: Nu, Rakovski, nu! Spuneţi adevărul, un adevăr pentru proces!
Rakovski: Noi nu suntem spioni ai lui Hitler, noi îl urâm pe Hitler, asa cum îl urăşti dumneata, aşa cum îl poate urâ Stalin, poate chiar mai mult. Dar problema este foarte complicată.
Kuzmin: Încerc să vă ajut. Poate ştiu şi eu ceva. Voi trotzkiştii, aţi luat contact cu Statul major german, nu-i aşa?
Rakovski: Da!
Kuzmin: De când?
Rakovski: Data exactă nu mi-o amintesc, dar curând după răsturnarea lui Trotzki, cu mult înainte de venirea lui Hitler la putere.
Kuzmin: Atunci, nu sunteţi spioni personali ai lui Hitler sau ai regimului lui?
Rakovski: Exact, am fost cu mult înainte.
Kuzmin: Cu ce scop? Poate să-l ajutaţi într-o victorie şi să cedaţi teritorii ruseşti Germaniei?
Rakovski: Nu, bineînţeles că nu.
Kuzmin: Atunci, ca spioni ordinari, pentru bani?
Rakovski: Pentru bani? Noi nu am primit nici o marcă de la germani. Hitler nu are nici pe departe atâţia bani ca să cumpere
---------------
* Comandamentul General al Wermachtului
un comisar al poporului Uniunii Sovietice, însărcinat cu afaceri externe, care are însă la dispoziţia lui un buget mai mare decât averea lui Ford, Morgan şi Vanderbilt la un loc, fără să dea socoteală.
..........................
Kuzmin: Atunci, din ce motive?
Rakovski: Îmi permiteţi să vorbesc liber?
Kuzmin: Vă rog chiar, pentru acest lucru v-am chemat.
Rakovski: N-a avut şi Lenin un motiv mai important să accepte ajutorul Germaniei, ca să poată ajunge în Rusia? Trebuie acceptate calomniile care s-au îndreptat împotriva lui? Nu l-au numit şi pe el, un spion al Kaiserului?
Legăturile lui cu Kaiserul, intervenţia Germaniei care a favorizat intrarea bolşevicilor în Rusia, bolşevicii fiind instigatorii care au facilitat înfrângerea Rusiei, sunt doar fapte evidente.
Kuzmin: Dacă ele sunt adevărate sau false, aceasta nu face parte din discuţia noastră.
Rakovski: Nu, permiteţi-mi să închei cu acestea. Nu este sigur că felul de a acţiona al lui Lenin a fost de folos statului german? Permiteţi-mi: aici este vorba de pactul Brest-Litovsk, prin care teritorii imense au fost puse la dispoziţia Kaiserului.
Cine a proclamat încă în 1913, că înfrângerea este favorizată de bolşevism? Lenin. Eu cunosc pe de rost scrisoarea lui, adresată lui Gorki:
"Războiul dintre Austria şi Rusia va fi pentru Revoluţie de mare folos, dar nu este sigur că Franz Josef şi Nikita ne vor oferi acest prilej".
Observaţi? Noi, aşa-zişii trotzkişti, am plănuit înfrângerea în 1905, Lenin referindu-se, chiar, la această metodă, în 1913, iar noi urmăm până azi această tactică, tactica lui Lenin.
Kuzmin: Cu mica deosebire, Rakovski, că azi în Uniunea Sovietică domneşte socialismul şi nu ţarismul.
Rakovski: Sunteţi convins de durata socialismului în Uniunea Sovietică?
Kuzmin: Nu este Uniunea Sovietică socialistă?
Rakovski: Pentru mine, numai cu numele. Aici este adevăratul motiv al Opoziţiei. Trebuie să-mi îngăduiţi - dacă urmărim o logică pură - trebuie să-mi daţi dreptate că noi, teoretic şi raţional, avem acelaşi drept să spunem "Nu", când Stalin a spus "Da"?
Şi dacă victoria comunismului cere provocarea unei înfrângeri, atunci cei ce socot că comunismul a fost trădat de bonapartismul lui Stalin, au tot atâta drept să provoace o înfrângere, cum a făcut-o Lenin.
Kuzmin: Eu cred, Rakovski, că acest stil înalt dialectic vă atrage spre teoretizări. În public, bineînţeles, vă voi contrazice; eu recunosc că în situaţia dumneavoastră este singurul argument plauzibil, însă cred că pot dovedi că este un sofism. Dar aceasta o lăsăm pe altă dată, vom avea cu siguranţă ocazia şi sper că îmi veţi acorda o revanşă. Pentru moment însă, numai atât; dacă acţiunea dumneavoastră vizează înfrângerea însăşi a Uniunii Sovietice şi are ca scop instaurarea socialismului, a adevăratului socialism, după dumneavoastră - trotzkismul, în momentul de faţă o asemenea înfrângere este lipsită de scop şi sens, toate cadrele şi promotorii acestei acţiuni vor fi consecvent "lichidaţi", aşa cum o facem noi acum. Înfrângerea va avea ca urmare întronarea unui "Führer" sau a unui ţar fascist, nu-i aşa?
Rakovski: Desigur, concluzia dumneavoastră este justă.
Kuzmin: Aşadar, cred că noi am ajuns departe. Eu, stalinist, dumneavoastră trotzkist, am făcut din imposibil posibil şi am ajuns la un punct în care suntem de acord. Noi suntem amândoi de părere că astăzi Uniunea Sovietică nu are voie să fie învinsă.
Rakovski: Trebuie să recunosc, că n-am crezut să am înaintea mea un om atât de inteligent. Într-adevăr, acum şi încă mulţi ani de acum înainte, nu avem voie să dorim înfrângerea Uniunii Sovietice sau să o provocăm, pentru că astăzi - acest lucru este sigur - nu am fi în măsură să tragem folos dintr-o acaparare a puterii. Noi, comuniştii, nu am avea nici un avantaj.
Aceasta este într-adevăr situaţia, sunt de acord cu dumneavoastră. Nimicirea statului stalinist nu ne poate interesa pe noi. Eu spun aceasta, subliniind că acest stat este, dintre toate, cel mai anticomunist. După cum vedeţi, eu sunt sincer.
Kuzmin: Recunosc, aceasta este singura cale ca să ne putem înţelege. Dar vă rog să-mi daţi o explicaţie într-o chestiune pe care eu o calific drept contradicţie: dacă pentru dumneavoastră statul sovietic este cel mai anticomunist, de ce nu doriţi azi distrugerea lui? Altul va fi mai puţin anticomunist, obstacolul va fi mai mic şi aţi putea instaura comunismul dumneavoastră adevărat.
Rakovski: Nu, aceasta este o deducţie prea simplistă. Chiar dacă bonapartismul lui Stalin stă în contradicţie cu comunismul, ca Napoleon fată de Revoluţie, este clar că Uniunea Sovietică are mai departe o doctrină şi o formă comunistă, ea are un comunism formal şi nu real. Aşa cum dispariţia lui Trotzki a permis automat lui Stalin să transforme comunismul real în unul formal, tot aşa dispariţia lui Stalin va permite transformarea comunismului său formal într-unul real. Într-o oră am realiza aceasta. M-aţi înţeles?
Kuzmin: Da, bineînţeles. Mi-aţi spus un adevăr clasic, nimeni nu distruge ce doreşte să moştenească. Ei bine, aceasta este o prezentare sofisticată. Se bazează pe presupuneri, care nu corespund faptelor şi anume, anticomunismul lui Stalin. Avea Uniunea Sovietică proprietate privată? Exista un plan individual, o plusvaloare? Existau clase? Nu vreau să enumăr mai mult, ce reprezintă toate acestea?
Rakovski: Eu am admis existenţa unui comunism formal. Tot ceea ce enumeraţi, sunt forme goale.
Kuzmin: Aşa? Dintr-un pur capriciu?
Rakovski: Nu, este o necesitate! Nu este posibil să ţinem în loc evoluţia doctrinei materialiste, chiar dacă dorim să o încetinim. Şi cu ce preţ! Cu preţul că în teorie o propagăm, iar în practică o combatem. Puterea ce mână omenirea spre comunism este de neînvins, această putere însă, în cazul unei întorsături, stă în calea revoluţiei permanente.
Kuzmin: Un exemplu?
Rakovski: Hitler. Este exemplul cel mai vădit. El s-a folosit de socialism pentru a combate socialismul. De aici, socialismul lui antisocialist - acesta este naţional-socialismul.
Stalin are nevoie de un comunism pentru a învinge comunismul.
De aici comunismul lui anticomunist, acesta este naţional-comunismul său. Paralela bate la ochi. Totuşi, antisocialismul lui Hitler şi anticomunismul lui Stalin reuşesc, chiar fără voia lor, să instaureze un socialism şi un comunism. Cu voinţa sau cu ştiinţa lor, aceştia clădesc un socialism şi un comunism formal, pe care noi, moştenitorii lui Marx, trebuie să le acceptăm.
Kuzmin: Moştenire? Cine moşteneşte şi pe cine? Lichidarea trotzkismului este definitivă.
Rakovski: Chiar dacă dumneavoastră o spuneţi, eu nu sunt convins, cu toate "lichidările" enorme ce au loc; noi, comuniştii, le vom supravieţui. Cât de lungi ar fi tentaculele Ohranei lui Stalin, ele nu pot cuprinde pe toţi comuniştii.
Kuzmin: Rakovski, vă rog, la nevoie vă ordon, să vă abţineţi de la aluzii jignitoare. Nu faceţi uz, vă rog, de imunitatea dumneavoastră diplomatică.
Rakovski: Cum, încă sunt ministru plenipotenţiar? Sau ambasador? Al cui?
Kuzmin: Exact spus, al statului stalinist, acest trotzkism eşuat, dacă îl pot numi astfel.
Rakovski: Aceştia, la care faceţi aluzie, nu m-au împuternicit şi nici nu sunt reprezentantul lor. Dv. m-aţi numit.
Kuzmin: Încep să am încredere. Eu notez în favoarea dumneavoastră că, atunci când am pomenit de trotzkism, dumneavoastră nu l-aţi negat. Acesta este un start bun.
Rakovski: Cum aş putea eu să-l neg? Eu l-am adus în discuţie.
Kuzmin: După ce noi amândoi am ajuns la o înţelegere, că există un anumit trotzkism, vă rog să-mi daţi câteva detalii ca să le pot preciza în raportul meu.
Rakovski: Eu pot face aluzie la fapte, care cred eu că fac parte din temă, însă nu pot fi sigur că sunt ideile "acelora".
Kuzmin: Deci, aşa trebuie să înţeleg.
Rakovski: Suntem de acord că acum Opoziţia nu are interes să-l răstoarne pe Stalin, deoarece nu-l poate înlocui fizic. Suntem de aceeaşi părere. Însă, un fapt sigur este că agresorul potenţial există. Este marele nihilist Hitler, care-şi îndreaptă pistolul Wermachtului contra întregului orizont. Cu sau fără ajutorul vostru - va deschide el focul contra Uniunii Sovietice? Pentru noi este enigma hotărâtoare. Am pus problema bine?
Kuzmin: Problema este bine pusă, pentru mine însă nu este o enigmă hotărâtoare. Eu consider agresiunea lui Hitler asupra Uniunii Sovietice mai mult ca sigură.
Rakovski: De ce?
Kuzmin: Foarte simplu, pentru că cei ce-i dau instrucţiuni, ordonă astfel. Hitler nu este decât condottierul capitalismului internaţional.
Rakovski: Recunosc existenţa acestui pericol, dar de aici şi până la certitudinea că Hitler va ataca Uniunea Sovietică, sunt prăpăstii adânci.
Kuzmin: Agresiunea stă însăşi în natura fascismului; afară de aceasta, toate statele capitaliste, care l-au ajutat să se înarmeze, îl împing spre acest lucru. De asemenea, i-au înlesnit însuşirea diferitelor baze strategice şi economice. Acest lucru este evident.
Rakovski: Dumneavoastră uitaţi un lucru important: reînarmarea lui Hitler şi nerespectarea tratatului de la Versailles au fost favorizate de statele capitaliste, într-o vreme când în Rusia Opoziţia (trotzkiştii) era prezentă şi noi am fi putut fi urmaşii unui Stalin învins. Socotiţi aceasta o simplă coincidenţă?
Kuzmin: Eu nu văd nici o legătură între faptul că acţiunile tratatului de la Versailles i-au permis lui Hitler reînarmarea şi existenţa opoziţiei în Rusia. Însemnătatea hitlerismului este clară şi logică. Agresiunea lui Hitler asupra Uniunii Sovietice se afla de mai mult timp menţionată în programul său. Distrugerea comunismului şi întinderea lui spre est este dogmă în "Mein Kampf", acest talmud al naţional-socialismului, iar politica "învingerii", al cărei adept sunteţi, ar voi să facă uz de această ameninţare, fiind pe linia ideologiei dumneavoastră politice.Rakovski: Da, la prima vedere toate acestea par logice şi de la sine înţelese, dar sunt prea logice şi simple, ca să fie adevărate.
Kuzmin: Ca să împiedicăm acest lucru, ca să nu ne atace Hitler, ar fi înţelept să mizăm pe alianţa Franţei; dar este o copilărie să ne închipuim că capitalismul ar face sacrificii pentru salvarea comunismului.
Rakovski: Dacă discutăm ca la o întrunire populară, fără să avem prea multe cunoştinţe politice, aveţi perfectă dreptate. Dar, dacă dumneavoastră credeţi serios ce spuneţi, sunt deziluzionat. Eu am socotit că forţele de securitate ale lui Stalin au un înalt nivel politic.
Kuzmin: De altfel, agresiunea hitleristă asupra Uniunii Sovietice este o necesitate dialectică, adică ea va ridica soarta luptei de clasă la nivel internaţional. De partea lui Hitler va sta de nevoie întreaga lume capitalistă.
Rakovski: Privind dialectica dumneavoastră scolastică îmi fac o imagine şi mai sărăcăcioasă a nivelului politic al staliniştilor. Vă aud vorbind cum ar vorbi Einstein unor elevi de liceu despre fizica cuantică. Eu constat că v-aţi însuşit din marxism numai ce este elementar: demagogia şi populismul.
Kuzmin: Dacă nu se intră prea mult în amănunte, vă rog să-mi dezvăluiţi ceva din "teoria relativităţii" şi "teoria cuantică" a marxismului.
Rakovski: Fără ironie! Eu vorbesc în numele unor idealuri înalte. În marxismul elementar, care se învaţă în universităţile lui Stalin, puteţi găsi motivul care contrazice teza dumneavoastră, a necesităţii agresiunii lui Hitler asupra Uniunii Sovietice. Azi marxismul este încă piatră de hotar, contradicţie în sânul capitalismului, boală incurabilă şi distructivă a capitalismului. Nu-i aşa?
Kuzmin: Aşa este.

Rakovski: Dacă într-adevăr capitalismul suferă economic din cauza contradicţiilor interne? Economia şi politica sunt entităţi de sine stătătoare, ele sunt factori sau dimensiuni ale elementului social luat în întregime. Contradicţiile interne se manifestă pe tărâm social şi influenţează factorul economic sau politic, sau pe amândouă. Ar fi absurd să numim ca insucces în economie, dar succes pe tărâm politic, teza dumneavoastră cu privire la atacarea Uniunii Sovietice.
Kuzmin: Construcţia dumneavoastră se bazează numai pe contradicţia sau soarta inevitabilă a burgheziei, de a pieri înainte de a se ajunge ca Hitler să atace Uniunea Sovietică. Eu sunt marxist, Rakovski, dar între noi fie vorba, şi fără să jignesc un luptător, cu toată credinţa mea în Marx, nu pot admite, la fel ca Stalin, că existenţa Uniunii Sovietice se bazează pe eroarea duşmanilor ei.
Rakovski: Eu însă da, nu mă priviţi vă rog aşa, eu nu glumesc şi nici nu sunt nebun.
Kuzmin: Permiteţi-mi cel puţin să fiu sceptic, atâta timp cât nu-mi aduceţi argumente care susţin această teză.
Rakovski: Vedeţi câtă dreptate am avut să consider pregătirea dumneavoastră marxistă, mediocră? Dumneavoastră reacţionaţi ca un luptător oarecare din rândul maselor.
Kuzmin: Şi nu am dreptate?
Rakovski: Da, aidoma unui şef de cadre, unui birocrat sau marii mase populare. Ei trebuie să creadă aşa şi să scandeze încontinuu. Vă rog să mă ascultaţi în mod confidenţial - marxismul se aseamănă cu religiile esoterice din antichitate: credincioşii trebuiau să cunoască numai lucrurile elementare, de suprafaţă, dacă se urmărea impunerea credinţei; deci, în revoluţie la fel ca în religie.
Kuzmin: Nu cumva doriţi să-mi dezvăluiţi un marxism misterios, cam în felul unei noi masonerii?
Rakovski: Nu, nimic din esoteric. Dimpotrivă, vă voi explica clar, ca lumina zilei. Marxismul, înainte de a deveni un sistem filozofic, politic sau economic, a fost o conspiraţie în vederea revoluţiei.
Şi fiindcă pentru noi revoluţia este o realitate absolută, politica, economia sau filozofia sunt adevăruri numai în măsura în care folosesc revoluţiei. Adevărul subiectiv, intim, în filozofie, politică, economie şi în morală nu există, el este adevăr sau eroare numai ca o componentă abstractă în marxism. Componenta abstractă este însă, pentru noi, subordonată dialecticii revoluţionare; de aceea, aşa trebuie să gândească fiecare revoluţionar adevărat, chiar şi Marx. Vă amintiţi citatul lui Lenin, prin care răspunde cuiva care-i reproşează că ţinta lui stă în contradicţie cu realitatea? "Eu cunosc realitatea", a spus el. Credeţi că a spus o prostie? Nu, pentru că realitatea era relativă faţă de o altă realitate absolută: revoluţia.
Marx a fost un geniu. Dacă opera sa ar fi numai o critică solidă a capitalului, ar fi deja o lucrare desăvârşită; dar măiestria lui se transformă în ironie: "Comunismul trebuie să triumfe, pentru că duşmanul său, Capitalul, îi aduce triumful". Aceasta este teza lui Marx. Vreţi o ironie mai mare? Ca să se facă crezut, a fost de ajuns să depersonalizeze capitalismul şi comunismul, să transforme fiinţa umană într-o fiinţă raţională, ca un trişor.
Aceasta a fost metoda lui genială, să arate capitaliştilor, celor ce reprezintă capitalul, că triumful comunismului se datorează numai idioţeniei lor înnăscute. Fără o idioţenie permanentă a lui "homo economicus" nu poate să existe în sine contradicţia de care vorbeşte Marx. Ca un " homo sapiens" să se transforme în "homo stultus", trebuie o putere magică, o putere care să-l facă pe om să coboare pe scara zoologică acolo de unde a pornit, adică de la animal.
În epoca aceasta a capitalismului, existenţa lui "homo stultus "fiind o realitate, Marx are posibilitatea să formuleze axioma lui: contradicţie internă + timp = comunism. Vă rog să mă credeţi... când noi, cei iniţiaţi, privim portretul lui Marx, chiar dacă se află deasupra portalului de la Lubjanka, ne apucă un râs în hohote - îl vedem deasemenea, în umbra bărbii lui, cum îşi bate joc de toată omenirea.
Kuzmin: Sunteţi cu adevărat în stare să vă bateţi joc de cel mai minunat învăţător al epocii?
Rakovski: Eu, să-mi bat joc? Nu, acesta este un semn de admiraţie! Marx a reuşit să păcălească atâţia oameni de ştiinţă, el a fost mai presus ca ei. Acum însă, dacă vrem să-l măsurăm în toată grandoarea lui, trebuie să-l privim pe adevăratul Marx, revoluţionarul, promotorul "Manifestului comunist". Marx, conspiratorul, a trăit tot timpul revoluţia din conspiraţie. Nu degeaba revoluţia îi datorează succesul şi victoria.
Kuzmin: Aşadar, tăgăduţi procesul dialectic al contradicţiei interne a capitalismului ca fiind triumful comunismului?
Rakovski: Fiţi sigur că dacă Marx ar fi crezut că triumful comunismului stă în contradicţia capitalismului, n-ar fi pomenit nici o singură dată, în miile lui de pagini ştiinţifice, acest lucru. Acesta este imperativul unui revoluţionar şi nu al unui teoretician. Un revoluţionar, un conspirator, nu dezvăluie niciodată duşmanului său secretul victoriilor sale. El nu furnizează niciodată "informaţii", ci "dezinformaţii", ca în contraspionaj. Nu-i aşa?
Kuzmin: Expunerea dv. ne duce deci, la concluzia că nu există contradicţii interne în capitalism şi, dacă Marx vorbeşte despre ele, este numai o strategie revoluţionară. Aşa este? Dacă marile şi permanentele contradicţii în capitalism sunt evidente, înseamnă că Marx a minţit spunând adevărul.
Rakovski: Ca dialectician, care rupe cu dogma scolastică, deveniţi primejdios! Este adevărat, Marx minţea spunând adevărul. El a minţit când a spus că în istoria economiei capitaliste contradicţia internă este o "constantă" indubitabilă şi predestinatoare. Dar el a ştiut că aceste contradicţii se pot provoca din ce în ce mai mult, până la punctul culminant.
Kuzmin: Acum susţineţi o antiteză.
Rakovski: Nu este nici o antiteză. Marx înşeală din motive tactice când este vorba de cauzele ce duc la contradicţii în capitalism. Marx ştia cum se provoacă acestea, cum se pot ascuţi şi, în sfârşit, cum pot duce la totala anarhie a producţiei capitaliste, care duce inevitabil la revoluţia comunistă. El a ştiut că toate acestea vor avea loc, pentru că îi cunoştea pe cei care le pot produce.
Kuzmin: Este o noutate stranie să descopăr acum că nu contradicţia în sine duce la "sinuciderea capitalismului", cum a formulat Schmalenbach, un mare om de ştiinţă, care l-a interpretat atât de bine pe Marx.
Dar acum mă interesează să ajungem la problemele personale.
Rakovski: N-aţi băgat încă de seamă? N-aţi observat cum se contrazice Marx între vorbă şi faptă? El proclama necesitatea şi predestinarea contradicţiei interne în capitalism şi face aluzie la acumularea de capital. El indică o realitate. O concentrare mai mare a mijloacelor de producţie înseamnă, spune el, o concentrare în masă a proletariatului, o concentrare de muncă, de forţă pentru a instaura comunismul. Dar, în acelaşi timp, când el proclama acestea, punea şi bazele Internaţionalei.
Internaţionala este în lupta de clasă, "reformatoare", ceea ce înseamnă o organizaţie care să oprească, sau chiar să desfiinţeze acumularea de capital. Obiectiv, privind prin teoria lui Marx, "Internaţionala" este o organizaţie contrarevoluţionară, anticomunistă.
Kuzmin: Asta înseamnă că Marx era un contrarevoluţionar, un anticomunist?
Rakovski: Vedeţi cum se poate manevra o teză elementară marxistă? Să formulăm Internaţionala ca un factor anticomunist şi contrarevoluţionar, cu claritate logică şi doctrinară, înseamnă să privim numai efectele imediate, să vedem în text numai literele. La asemenea concluzii absurde ajungem pentru că vorbele şi faptele în marxism sunt subordonate unor legi stricte: legile conspiraţiei şi revoluţiei.
Kuzmin: Putem ajunge la un sfârşit?
Rakovski: Imediat. Dacă lupta de clasă, pe plan economic, în efectul ei imediat este reformistă şi deci opusă răspândirii comunismului, importanţa ei reală şi adevărată este totuşi revoluţionară. Dar, după cum am mai repetat, este supusă regulilor conspiraţiei, ceea ce înseamnă trecerea sub tăcere şi ascunderea ţelului ei adevărat. Îngrădirea acumulării de capital şi a plusvalorii cu ajutorul luptei de clasă este numai faţadă, un fel de şarlatanie pentru a răzvrăti primele mase revoluţionare.
Greva este deja un început de mobilizare revoluţionară. Indiferent dacă reuşeşte sau nu, consecinţele ei pe plan economic sunt anarhice. În sfârşit, acest mod de a îmbunătăţi starea economică a unei clase, are deja în sine o slăbire a economiei generale; indiferent dacă greva este generală sau nu, rezultatul ei înseamnă totdeauna o scădere în domeniul producţiei.
Ca rezultat general: o mai mare mizerie, din care clasa muncitoare cu greu poate ieşi. Acest lucru înseamnă mult. Dar acesta nu este singurul defect, nici măcar efectul principal.
Aşa cum ştim, singurul scop al luptei de clasă pe plan economic este muncă mai puţină şi câştig mai mult. Tradus în sens economic, consum mai mare, la o producţie mai scăzută.
Un asemenea procedeu economic absurd - după lexicul nostru, o asemenea "contradicţie internă", ignorată de masele orbite pe moment de ridicarea salariului - aduce cu sine ridicarea preţurilor, chiar dacă acestea sunt îngrădite de stat. Contradicţia, a voi să consumi mai mult, dar să produci mai puţin, va fi compensată prin inflaţie. Şi astfel se învârte cercul vicios - grevă, foame, inflaţie, foame şi aşa mai departe...
Kuzmin: În afara cazului în care greva este dusă pe socoteala plusvalorii capitalismului.
Rakovski: Teorie, pură teorie! Între noi fie spus, să luăm bilanţul unui stat oarecare, să împărţim venitul pe cap de salariat şi veţi vedea ce coeficient anormal va ieşi. Acest coeficient este cel mai contrarevoluţionar din lume şi noi trebuie să-l păzim ca pe cel mai mare secret. Deoarece, dacă din venit scădem salariile şi veniturile propietarilor pe care noi i-am desfiinţat, atunci rămâne pentru masa proletară aproape totdeauna o dividendă pasivă. Mai mult, dacă punem la socoteală scăderea volumului producţiei şi scăderea calităţii. După cum vedeţi, grevele despre care se afirmă că sunt un mijloc de a îmbunătăţi traiul proletariatului, constituie numai un paravan indispensabil pentru sabotarea producţiei în capitalism. Astfel, se unesc contradicţiile sistemului proletar cu cele ale puterii de mijloc şi făuresc o armă dublă pentru revoluţie. Este uşor de înţeles că acest lucru nu vine de la sine, aceasta necesită o organizare, un conducător, o disciplină şi mai ales puţine greşeli. Nu vi se naşte bănuiala că celebrele "contradicţii interne ale capitalismului" mai ales ale Finanţei, ar putea fi organizate de cineva?
Ca idee fundamentală, vă reamintesc că Internaţionala proletară a fost la declanşarea inflaţiei în concordanţă cu Finanţa Internaţională. Acolo unde este concordanţă, este posibil şi un pact. Acestea sunt cuvintele dumneavoastră.
Kuzmin: Văd în toate acestea o absurditate şi o încercare de a crea un nou paradox, încât nu-mi pot închipui nimic. Îmi face impresia că dumneavoastră susţineţi existenţa unei Internaţionale Comuniste opusă Kominternului.
Rakovski: Exact. Când am spus Finanţa Internaţională am personificat-o exact aşa cum numim Kominternul. Enunţarea acestui Komintern nu spune că este duşmanul...
Kuzmin: Dacă doriţi să pierdem timpul aici cu sofisticări sau lucruri fantastice, aţi ales prost momentul.
Rakovski: Credeţi poate, că eu sunt sclava din poveştile celor 1001 nopţi, care seară de seară îşi risipeşte imaginaţia ca să îşi salveze viaţa? Nu, dacă sunteţi de părere că eu bat câmpii, greşiţi.
Dar, ca să ajungem acolo unde ne-am propus, trebuie să limpezesc anumite lucruri importante, având în vedere neştiinţa dumneavoastră totală în materia "marxismului superior". Eu nu pot renunţa la această clarificare, pentru că eu cunosc neştiinţa care domneşte la Kremlin. Vă rog să-mi spuneţi dacă pot continua.
Kuzmin: Puteţi continua, dar eu vă spun deschis: dacă totul se reduce la o discuţie fantasmagorică, plăcerea dumneavoastră va avea un epilog amarnic. V-am prevenit.
Rakovski: Continuu, ca şi când nu aş fi auzit nimic. Deoarece sunteţi scolastic în domeniul "Capitalului", iar eu aş dori să trezesc în dumneavoastră aptitudini inductive, am să vă amintesc ceva special. Luaţi seama vă rog, cu ce spirit ascuţit descrie Marx industrialismul rudimentar în Anglia de pe vremea sa, şi cât de respingător face portretul industriaşului. Fantezia dumneavoastră, ca şi a maselor, când caută să-şi reprezinte monstruosul "Capital", arată aşa cum l-a descris Marx: un industriaş burtos, ţigară de foi în gură, ghiorţăind satisfăcut, care încearcă să seducă fiica sau nevasta lucrătorului. Nu este aşa? Pe de altă parte, amintiţi-vă cât de ponderat şi de bine crescut apare Marx cand descrie Finanţele. La bani nu apar renumitele lui "contradicţii interne".
Lumea financiară, ca unitate, nu există pentru el, comerţul şi moneda sunt pentru el consecinţele sistemului capitalist de producţie, căruia îi este subordonat şi de care depinde.
În problema banilor, Marx apare reacţionar. Este surprinzător că era aşa, cu toate că avea înaintea ochilor steaua cu cinci colţuri, steaua sovietică, care strălucea peste toată Europa; cei cinci fraţi Rotschild cu băncile lor, domnind peste cea mai mare acumulare de capital pe care a văzut-o omenirea.
Pe lângă această monstruoasă realitate care orbea imaginaţia acelei epoci trece Marx cu vederea. Nu este curios? Poate că din această atitudine a lui Marx reiese un fenomen comun în revoluţiile ultimilor ani. Noi toţi putem dovedi că atunci când masele pun mâna pe un oraş sau naţiune, au o frică aproape superstiţioasă de bănci şi bancheri. Ei au ucis regi, generali, patriarhi, politişti, preoţi şi alţi reprezentanţi ai privilegiaţilor duşmăniţi, au jefuit şi au dat foc bisericilor, palatelor şi chiar locurilor ştiinţifice, dar aceşti revoluţionari economico-sociali au respectat viaţa bancherilor, iar băncile le-au lăsat neatinse. Până în ziua când am fost arestat, se petrecea la fel...
Kuzmin: Unde?
Rakovski: În Spania. Nu ştiaţi aceasta? Vă rog să-mi răspundeţi: nu vi se pare acest lucru curios? Nu-mi dau seama dacă aţi observat asemănarea miraculoasă între Internaţionala finanţelor şi Internaţionala proletariatului. Putem spune că una este oglinda celeilalte, Proletariatul fiind mai nou decât Finanţele.
Kuzmin: Unde vedeţi o asemănare la o asemenea contradicţie?
Rakovski: Obiectiv să spunem, ele sunt identice. Da, aşa cum am arătat, Kominternul, susţinut de reformişti şi întregul aparat sindical, produce anarhie în producţie, inflaţie, mizerie şi disperarea maselor. Internaţionala Finanţelor, conştient sau inconştient, sprijinită de financiarii particulari, creează aceleaşi condiţii, numai că în număr mult mai mare. Noi ne putem închipui de ce Marx a trecut sub tăcere "contradicţiile interne" ale lumii Finanţelor, lucruri care cu siguranţă n-au putut rămâne neobservate de către el. Finanţele erau aliatul său, ele acţionau irevoluţionar şi jucau de pe atunci un mare rol.
Kuzmin: O coincidenţă inconştientă, nu o alianţă care presupune un pact.
Rakovski: Dacă sunteţi de acord, suspendăm acest aspect. Este mai bine să trecem la analiza subiectivă a Finanţei şi să privim personajele care o reprezintă.
Este bine cunoscut că banii, prin puterea lor, sunt internaţionali. Din acest adevăr putem deduce că banul este cosmopolit. Finanţele în vârf, adică Internaţionala Finanţei, neagă naţionalitatea şi nu o recunoaşte. Ea nu recunoaşte nici Statul, de aceea, obiectiv privind, ea este anarhică, şi aşa va fi întotdeauna: Stat în Stat. Acest Stat exclude Puterea, Banul este Puterea, Banul este Statul. Suprastatul comunist pe care-l clădim de peste o sută de ani, a cărui schemă este Internaţionala lui Marx (prototipul este Uniunea Sovietică), nu este nimic altceva decât Puterea curată. Identitatea ambelor creaţii este perfectă. Este o predestinare, deoarece personajele care le-au creat au fost identice: financiarul şi comunistul sunt amândoi internaţionalişti. Ambii, din motive diferite şi cu mijloace diferite, duc război împotriva statului naţional burghez. Marxistul care face parte din statul comunist este un internaţionalist. Financiarul neagă statul naţional burghez, ca scop în sine; putem spune că nu este internaţionalist, ci un cosmopolit anarhic. Astăzi el se prezintă în felul acesta, dar vom vedea mai departe cine este el şi ce vrea. În sens negativ, după cum vedeţi, este o analogie între comunistul internaţionalist, financiarul cosmopolit, deci între Internaţionala comunistă şi Internaţionala finanţei.
Kuzmin: Analogie subiectivă, întâmplătoare, care însă la rădăcină, nu ţine.
Rakovski: Permiteţi-mi să nu vă răspund, ca să nu pierd firul logic. Eu vreau numai să subliniez axioma de bază. Banul înseamnă puterea. Banul este şi centrul gravitaţiei în lume. Nu-i aşa?
Kuzmin: Continuaţi, vă rog.
Rakovski: Ca să înţelegem cum a fost posibil ca Internaţionala Finanţei să devină stăpână peste Bani, acest talisman magic, care a devenit azi pentru oameni ceea ce odată a fost Dumnezeu şi Naţiunea, acest lucru este mai mult decât arta strategiei revoluţionare, acest lucru este în acelaşi timp artă şi revoluţie. Eu vă voi explica.
În timp ce masele şi istoricii erau orbiţi de răcnetele şi succesul Revoluţiei Franceze, regele şi privilegiaţii detronaţi de putere şi nimiciţi, nu au observat că o mână de oameni tăcuţi, prudenţi şi din umbră au pus mâna pe putere, pe adevărata putere monarhică, aproape dumnezeiască. Masele n-au observat că străinii au pus mâna pe putere şi aveau să introducă un sclavagism mai mare decât cel de pe timpul regilor. Regele, prin religiozitate, prin principii morale, prin neghiobia lui, nici nu a fost în stare de un asemenea sclavagism. De aceea au şi fost în stare aceşti oameni să smulgă regilor puterea, prin calităţile lor intelectuale şi cosmopolite. Bineînţeles, aceşti oameni, din naştere, nu sunt creştini ci cosmopoliţi.
Kuzmin: Care să fie puterea magică pe care şi-au însuşit-o?
Rakovski: Şi-au însuşit privilegiul regal de a bate monedă. Vă rog nu zâmbiţi, nu-mi vine să cred că nu ştiţi ce înseamnă a bate monedă. Mă văd în postura unui medic care trebuie să explice unuia de la Institutul Pasteur bacteriologia... Dar nu vă acuz de această ignoranţă. O limbă care a jonglat cu cuvinte ce au ascuns adevărate fapte şi ţeluri nu poate mijloci noţiuni exacte. Eu am vorbit despre monedă; am văzut în ochii dumneavoastră că v-aţi gândit la moneda fizică, din metal sau hârtie. Nu, însă! Acesta nu este Banul! Banul fizic care este în circulaţie este un adevărat anacronism. Dacă acesta este încă în circulaţie, numai datorită unui atavism practic, unei iluzii, unei ficţiuni a fanteziei se mai menţine.
Kuzmin: Un paradox fantastic, aproape poetic!
Rakovski: Fantastic, dacă vreţi, dar nu paradox. Eu ştiu că în zilele noastre se bat monezi cu insigne regale sau bancnote cu insigne naţionale, dar ce însemnătate mai au acestea?
Marea masă a banilor circulă în lume, banii marilor tranzacţii, contravaloarea bogăţiilor naţionale o au "Aceia" la care fac mereu aluzie. Titluri, obligaţiuni, cecuri, poliţe, note bancare, conturi, cursuri, cifre şi mereu cifre, au căzut ca nişte imense cascade de apă şi au inundat popoare. "Aceia", ca nişte psihologi foarte subtili, şi-au permis încă mai mult, datorită lipsei generale a sancţiunilor şi datorită ignoranţei totale.
Peste imensele sume financiare au creat "Creditele", înzestrându-le cu un caracter infinit şi cu iuţeala gândului. O abstracţiune, o cifră, un credit, o credinţă puteţi înţelege? Escrocherie, bani falşi la un curs legal... Cu alte cuvinte, ca să mă înţelegeţi mai bine, bănci, burse, întregul sistem financiar sunt o maşinărie gigantică care este o monstruozitate contra naturii, cum a spus Aristotel: banul să producă iar ban, este o nelegiuire faţă de economie; în cazul financiarilor e nelegiuire faţă de Codul penal, deoarece este o afacere cămătărească.
Îmi dau seama ce argument vor aduce: că lucrează cu procente legale. Dar dacă amintim acest lucru, camăta rămâne aceeaşi, deoarece chiar dacă procentul este stabilit de lege, ei înşeală prin falsul unui capital ce nu există. Băncile au totdeauna posibilitatea să dea credite, bani în cifre, care sunt de cinci sau o sută de ori mai mari decât suma pe care o au la dispoziţie drept capital fizic. Lăsând la o parte creditele ce depăşesc banii depuşi la bancă, este vorba aici de un capital inexistent care aduce procente, în consecinţă, aceste procente sunt îndreptăţite. Vă rog să ţineţi seama că eu vorbesc aici de un sistem care este mai puţin culpabil. Imaginaţi-vă, dacă puteţi, o mână de oameni cu o putere neîngrădită asupra proprietăţii bunurilor reale, dictatori absoluţi asupra valorii adevărului, adică dictatori ai producţiei şi distribuţiei, deci ai muncii şi consumului. Dacă aveţi putere de imaginaţie, închipuiţi-vă acest lucru pe plan mondial şi veţi recunoaşte efectul anarhic şi revoluţionar pe plan social şi moral. M-aţi înţeles?
Kuzmin: Nu, încă nu.
Rakovski: Desigur, este greu să pricepi minuni.
Kuzmin: Minuni?
Rakovski: Da, minuni! Nu este o minune dacă o bancă de lemn se transformă într-o catedrală? Asemenea minuni au trăit în ultimul timp oamenii de nenumărate ori, fără a clipi din ochi. Este o minune uimitoare că tarabele unde cămătarii negociau cu banii lor, s-au transformat în "temple". La fiecare colţ de stradă triumfă faţadele lor păgâne, către care aleargă mulţimea stăpânită de o credinţă pe care nici zeii n-au reuşit să le-o insufle: să aducă tot ce au zeului "Ban", despre care sunt convinşi că stă pe tronul safeului bancherului şi are puterea dumnezeiască să înmulţească banul la nesfârşit.
Kuzmin: Aceasta este noua religie a burgheziei leneşe.
Rakovski: Desigur, religie. Religia Puterii!
Kuzmin: Aşadar, dumneavoastră sunteţi un poet al economiei?
Rakovski: Îţi trebuie o doză de poezie ca să-ţi faci o imagine despre finanţe, opera cea mai genială şi mai revoluţionară din toate timpurile.
Kuzmin: Este un mod de a vedea greşit. Finanţele, aşa cum le-a definit Marx şi mai ales Engels, sunt determinate de sistemul de producţie capitalist.
Rakovski: Exact, dar invers: sistemul producţiei capitaliste este determinat de Finanţe. Ceea ce Engels aduce ca argument contrar şi ceea ce caută să demonstreze, este dovada cea mai convingătoare că Finanţele domină producţia burgheză. Şi pentru că aşa este, Marx şi Engels au evitat să enunţe şi să dea la iveală Finanţele, cea mai grandioasă maşinărie a Revoluţiei, un joc de copil în comparaţie cu Kominternul.
Dimpotrivă, folosindu-se de talentul lor ştiinţific, au camuflat încă o dată adevărul în interesul Revoluţiei. Şi acest lucru l-au făcut amândoi.
Kuzmin: Povestea nu este nouă. Îmi amintesc că aşa ceva a scris Trotzki, acum zece ani... când a proclamat că Kominformul este o organizaţie conservatoare, asemenea bursei din New York şi că marii bancheri sunt promotorii Revoluţiei.
Rakovski: Da, acest lucru l-a scris într-o broşură mică, unde a prezis şi decăderea imperiului britanic. El se întreba: Cine împinge Anglia de partea Revoluţiei? şi tot el răspundea: Nu Moscova, ci New Yorkul.
Kuzmin: Dar vă amintiţi că tot el a afirmat că, dacă oamenii Finanţelor au pregătit de la New York Revoluţia, acest lucru l-au făcut inconştient!
Rakovski: Motivul pentru care v-am spus că Marx şi Engels au ascuns adevărul, este valabil şi pentru Trotzki.
Kuzmin: Am apreciat la Trotzki punctul lui de vedere, prin care se exprima aproape literar: "Bancherii îndeplinesc irezistibil şi inconştient misiunea lor revoluţionară".
Rakovski: Şi ei îndeplinesc misiunea lor, cu toate că Trotzki îi arată cu degetul? Curios că nu-şi schimbă tactica!
Kuzmin: Financiarii sunt revoluţionari inconştienţi, datorită neputinţei lor psihice, ei nu văd consecinţele până la sfârşit.
Rakovski: Credeţi într-adevăr acestea? Credeţi că aceste adevărate genii acţionează inconştient? Îi consideraţi pe aceşti oameni de care ascultă azi o lume întreagă, drept o mână de idioţi? Aceasta ar fi o contradicţie îngrozitoare.
Kuzmin: Adică, ce vreţi să spuneţi?
Rakovski: Foarte simplu. Eu afirm că ei sunt, obiectiv şi subiectiv, revoluţionari conştienţi.
Kuzmin: Bancherii, aţi înnebunit?
Rakovski: Eu nu, poate dumneavoastră; reflectaţi, vă rog. Aceşti oameni sunt oameni ca mine şi ca dumneavoastră. Că ei posedă bani, că ei sunt debitorii creditelor, acestea nu sunt ambiţiile lor finale. La ei, ambiţia este pentru Putere. De ce să nu aibă aceşti bancheri, acces spre stăpânirea totală?
Kuzmin: Dacă însă ei au deja în mână puterea economică, ce şi-ar mai putea dori?
Rakovski: Repet, puterea totală. O putere ca a lui Stalin asupra Uniunii Sovietice, dar pe plan universal.
Kuzmin: O putere ca a lui Stalin, dar cu scop invers.
Rakovski: Puterea, dacă este într-adevăr absolută, este numai una. Gândul la absolut exclude diversitatea. Aşadar, puterea spre care tind Kominternul şi Kapinternul pentru a avea influenţă politică trebuie să fie identică. Puterea absolută este scop în sine; altfel nu este absolută. Până acum, nu se cunoaşte o maşinărie a puterii totale mai mare ca statul comunist. Puterea burghezo-capitalistă, chiar la apogeul ei, a fost o putere limitată, când faraonii şi cezarii în antichitate au fost întruchiparea zeilor, viaţa economică era atât de primitivă şi aparatul tehnic al statului atât de înapoiat, încât era destul spaţiu liber de acţiune pentru individ. Înţelegeţi că aceia care stăpânesc deja naţiuni şi guverne pe acest pământ doresc să fie stăpâni absoluţi? Înţelegeţi că acesta este singurul lucru pe care încă nu l-au atins?
Kuzmin: Interesant, cel puţin ca un aspect al nebuniei.
Rakovski: Mai puţin nebuni decât Lenin, care visa într-o mansardă în Elveţia să domine întreaga lume, sau Stalin, care visa acelaşi lucru dintr-o colibă de lemn, unde era surghiunit în Siberia. O asemenea ambiţie mi se pare mult mai naturală la aceşti domni ai banilor, de la nivelul unui zgârie-nori în New York.
Kuzmin: Să ajungem la un final. Cine sunt "Aceia"?
Rakovski: Credeţi că dacă aş şti cine sunt "Aceia", m-aş afla aici întemniţat?
Kuzmin: De ce?
Rakovski: Foarte simplu, cine-i cunoaşte pe "Aceia" nu se află în postura să fie obligat să-i numească. Aceasta este o regulă elementară a conspiraţiei inteligente, ştiţi şi dumneavoastră.
Kuzmin: N-aţi spus dumneavoastră că ei sunt bancheri?
Rakovski: Eu nu, amintiţi-vă că eu am spus totdeauna "Finanţa Internaţională" şi când voiam să-i numesc am spus mereu "Aceia" şi nimic altceva. Dacă vreau să vă informez, mă pot referi numai la fapte, nu pot numi persoane, deoarece eu nu-i cunosc. Cred că nu vă înşel, dacă spun că "Aceia" nu sunt persoane care ocupă funcţii în politică sau bănci, în lume. După câte ştiu, de la omorârea lui Rathenau - Rathenau de la Rapallo - ei folosesc în politică şi în Finanţe numai intermediari. Bineînţeles, bărbaţi în care au deplină încredere, care garantat le sunt fideli, din o mie de motive. De aceea putem fi siguri că politicienii şi bancherii sunt oamenii lor "de paie", oricât de mare ar fi rangul lor sau oricât ar voi să pară că sunt Independenţi.
Kuzmin: Totul este logic şi de înţeles, dar nu cumva dumneavoastră încercaţi să camuflaţi şi să vă jucaţi de-a v-aţi ascunselea? După cele ce cunosc eu din acte şi despre persoana dumneavoastră, aţi jucat un rol mult prea mare în această conspiraţie, ca să nu ştiţi mai multe. Nu bănuiţi cel puţin o persoană dintre "Aceia"?
Rakovski: Da, dar poate n-o să mă credeţi. Eu cred că sunt personalităţi mistice ale Puterii absolute, un fel de Gandhi, dar nu atât de bătătoare la ochi. Nume sau adrese ale "Acelora" nu cunosc. Imaginaţi-vă: Stalin ar stăpâni azi Uniunea Sovietică ca un simplu cetăţean, fără ziduri şi fără gardă personală. Care ar fi mijlocul prin care s-ar putea feri de atentate? Mijlocul fiecărui conspirator, indiferent câtă putere are, este anonimatul!
Kuzmin: Este foarte logic ceea ce spuneţi, totuşi eu nu vă pot crede.
Rakovski: Vă rog să mă credeţi, eu nu ştiu! Dacă aş şti, ce fericit aş fi eu azi! N-aş sta aici pe scaun să-mi apăr viaţa! Eu înţeleg îndoiala dumneavoastră şi că meseria de poliţist vă împinge să aflaţi lucruri mai concrete. Ca să vă fac pe plac şi ca o necesitate în discuţia pe care o ducem, voi încerca să vă iniţiez.
Ştiţi că istoria nescrisă, pe care o cunoaştem numai noi, îl dă pe Adam Weishaupt, în secret, ca întemeietorul primei Internaţionale comuniste. El era şeful Iluminaţilor, ordin mason cunoscut; numele l-a purtat de la a doua conspiraţie comunistă, anticreştină a epocii noastre. Acest mare revoluţionar, semit şi iezuit, a prevăzut triumful Revoluţiei franceze; el s-a decis (sau a fost însărcinat) să creeze o organizaţie absolut secretă - se spune că şeful lui a fost filozoful Mendelssohn - şi să conducă mai departe ţelurile politice ale Revoluţiei franceze, spre a o transforma într-o revoluţie socială, pentru înfăptuirea comunismului. În acele timpuri era un mare pericol enunţarea comunismului ca scop.
De aici toate măsurile de precauţie ale Iluminaţilor. A trebuit să treacă încă un secol, pentru ca cel ce se intitula comunist să nu fie aruncat în închisoare sau executat. Ceea ce a rămas un mister, este legătura între Weishaupt cu aderenţii lui şi primul Rotschild. Aceşti renumiţi bancheri au finanţat primul Komintern (Revoluţia franceză).
Este cunoscut că, de îndată ce cei cinci fraţi Rotschild şi-au împărţit între ei imperiul financiar european, o putere secretă i-a ajutat să-şi sporească averea legendară. Poate au fost primii comunişti din catacombele bavareze (Weishaupt şi Co. în 1790), care s-au răspândit apoi în întreaga Europă.
Alţii spun, ceea ce cred şi eu, că Rotschild a fost nu numai trezorierul, ci şi capul acelor primi comunişti misterioşi. Această teorie se sprijină sigur pe faptul că Marx şi căpeteniile de vârf deja cunoscute (printre alţii Heine, Herzen), ale primei Internaţionale, ascultau de baronul Lionel Rotschild. Disraeli, evreu, primul ministru englez, a format imaginea revoluţionară a lui Lionel Rotschild, acest multimilionar de care asculta o gloată de spioni: carbonari, masoni, evrei, ţigani, revoluţionari etc...
Acestea par fantasmagorii, dar este dovedit că fiul bătrânului Nathan Rotschild a dus o luptă contra ţarului Nikolai în favoarea lui Herzen, pe care a câştigat-o.
În lumina acestor fapte adevărate, putem spune pe drept cine este întemeietorul maşinăriei Acumulării şi Anarhiei ce reprezintă Internaţionala Finanţei; este acelaşi care a creat Internaţionala revoluţionară.
Ceva genial: prin capitalism, să creezi acumularea capitalului în cel mai înalt grad, să împingi proletariatul spre greve şi să-l aduci la disperare şi în acelasi timp să creezi organizaţia care să unească proletariatul şi să-l pună în mişcare spre revoluţie.
Acesta este capitolul cel mai "sublim" din istorie. Şi încă mai mult: vă amintiţi de spusele mamei celor cinci fraţi Rotschild "dacă fiii mei nu doresc, nu vom avea război". Adică ei au fost arbitrii şi stăpânii păcii şi ai războiului, nu regii. Puteţi să vă imaginaţi un fapt de o asemenea importanţă cosmică? Nu vedeţi deja că războiul a căpătat o funcţie revoluţionară? Război - Comuna! De atunci, oricare război a devenit un pas uriaş spre Comunism. Cu o putere magică a fost ajutat Lenin în dorinţa lui împărtăşită de Gorki între 1905-1914! Recunoaşteţi cel puţin, că două din cele trei pârghii care au dus lumea spre Comunism n-au fost şi nu au putut fi mânuite de proletariat. Războaiele n-au fost iniţiate şi purtate de Internaţionala a III-a şi nici de Uniunea Sovietică, care nu exista atunci. Nici acele grupări minore de bolşevici din exil n-au putut să ducă sau să provoace războaie, cu toată dorinţa lor arzătoare. Acest lucru este limpede. Mai mult, Internaţionala sau Uniunea Sovietică n-au putut ajunge la acumularea capitalului, şi anarhia naţională sau internaţională a producţiei capitaliste este capabilă să distrugă imense cantităţi de hrană, în loc să le-o dea celor ce mor de foame, este capabilă să determine ca "jumătate din mapamond să producă gunoi, iar cealaltă jumătate să fie obligată să-l cumpere" - citat din Rathenau*.
Proletariatul nu-şi poate asuma progresia geometrică a inflaţiei galopante, devalorizarea, furtul perpetuu al plusvalorii, nerefinanţarea capitalului economisit, lipsa procentelor adecvate la capital, scăderea continuă a puterii de cumpărare, care duc la pauperizarea clasei de mijloc, principalul duşman al Revoluţiei.
Nu proletariatul are în mână pârghia războiului sau a economiei. El este pârghia a treia, vizibilă şi care, printr-un ultim salt asupra fortăreţei statului capitalist, îl cucereşte. Desigur, îl cucereşte dacă "Aceia" îi permit.
Kuzmin: Toate acestea, expuse atât de literar, au un nume: contradicţia capitalismului - în discuţia noastră am repetat-o de o sută de ori. Dar dacă faceţi aluzie la o Putere sau o Acţiune pe care proletariatul nu o cunoaşte, eu vă cer concret să-mi numiţi acum un fapt anume.
Rakovski: Sunteţi mulţumit cu un singur exemplu? Aşadar, "Aceia" au izolat politic pe ţar în războiul ruso-japonez. America a finanţat Japonia, mai bine spus, Jakob Schiff şeful casei bancare Kuhn Loeb & Co., cel mai mare urmaş al băncii Rotschild. Puterea lui era atât de mare, încât a reuşit ca naţiunile ce posedau colonii în Asia (Franţa, Anglia, Olanda), să treacă de partea împărăţiei japoneze xenofobe; această xenofobie o simte acum Europa. În lagărele japoneze, prizonierii ruşi au fost instruiţi de
americani revoluţionari şi trimişi înapoi la Petrograd ca luptători perfecţi; cei ce au finanţat pe japonezi, au obţinut învoirea Japoniei în această acţiune.
Războiul ruso-japonez, prin înfrângerea organizată a armatei ţariste, a fost un prolog spre revoluţia din 1905. Chiar dacă revoluţia a fost prematură, era aproape să triumfe. Ea a creat condiţiile politice necesare pentru victoria din 1917.
Mai mult încă. Aţi citit biografia lui Trotzki? Vă amintiţi de perioada lui de început ca revoluţionar? Era încă un băieţaş, după fuga lui din Siberia, când s-a aciuat printre emigranţi în Londra, Paris, Elveţia; Lenin, Plechanov, Martov, văd în el un novice foarte promităţor. Dar el, la prima sciziune îşi permite să rămână independent şi ia rol de arbitru. În anul 1905, la doar 25 de ani, se întoarce singur în Rusia, fără de partid şi fără organizaţie proprie. Citiţi rapoartele "nefrizate" ale lui Stalin despre revoluţia din 1905, rapoartele lui Lunatscarski, care nu este trotzkist. Trotzki stă în fruntea revoluţiei din Petrograd. Acesta este adevărul. Numai el se ridică cu prestigiu şi popularitate dintre revoluţionari. Nici Lenin, nici Martov, nici Plechanov, nu sunt la înălţimea lui. Cum şi de ce se ridică acest necunoscut Trotzki şi capătă deodată autoritate peste cei mai cunoscuţi şi vechi revoluţionari? Foarte simplu. El s-a căsătorit. Cu el vine în Rusia soţia sa, Sedova. Ştiţi cine era ea? Fiica lui Jivtovski, din cercul bancherilor Warburg, companionii şi verii lui Jakob Schiff, ai grupului financiar care a finanţat Japonia şi care prin Trotzki, a finanţat revoluţia din 1905. Aici aveţi motivul pentru care Trotzki se află deodată pe treapta de sus a revoluţionarilor. Şi aveţi de asemeni, cheia pentru a vă explica persoana lui Trotzki. Facem un salt în 1914. În spatele atentatului contra moştenitorului tronului, a stat Trotzki; acest atentat a dezlănţuit primul război mondial. Credeţi că atentatul şi războiul au fost simple întâmplări? Analizaţi, vă rog, în lumina "neîntâmplării", mersul operaţiunilor din Rusia. "Manevrarea" înfrângerii este o capodoperă. Ajutorul aliaţilor pentru ţar a fost aşa de dozat şi regulat, încât ambasadorii aliaţilor de pe atunci spuneau că prostia ţarului duce ofensive de automasacrare. Carnea de tun a ruşilor era imensă, dar fără importanţă. Ofensivele organizate au dus la revoluţie. Încolţiţi din toate părţile, au găsit soluţia în proclamarea unei Republici democrate. O republică a "soliilor", cum a numit-o Lenin, şi a asigurat nepedepsirea tuturor revoluţionarilor. Kerenski mai organizează încă o ofensivă de masacru, ca să dea republica democrată peste cap şi, mai mult, Kerenski trebuie să predea puterea totală a statului, comuniştilor. Trotzki preia "neobservat" întregul aparat de stat. Acesta este adevărul despre mult cântata Revoluţie din Octombrie. Bolşevicii au luat puterea pe care "Aceia" le-au permis să o ia şi le-au predat-o.
Kuzmin: Îndrăzniţi să afirmaţi că Kerenski a fost complicele lui Lenin?
Rakovski: Nu al lui Lenin, ci al lui Trotzki, mai bine-zis complicele "Acelora".
Kuzmin: Absurd!
Rakovski: Nu puteţi înţelege? Tocmai dumneavoastră? Mă uimiţi. Dacă dumneavoastră, ca spion, v-aţi afla comandant într-o fortăreaţă pe care inamicul vrea să o cucerească, nu aţi deschide porţile celor ce o asaltează şi în serviciul cărora sunteţi? Nu veţi risca să muriţi în timpul asaltului, dacă un agresor vă crede duşman? Credeţi-mă, fără monumente şi mausolee, comunismul datorează mai mult lui Kerenski decât lui Lenin.
Kuzmin: Vreţi să spuneţi că Kerenski s-a lăsat de bună voie învins?
Rakovski: Da, pentru mine este sigur. Înţelegeţi, vă rog, eu am fost la toate prezent. Vă spun mai mult: ştiţi cine a finanţat revoluţia din Octombrie? "Aceia" au finanţat-o, mai bine spus, aceiaşi oameni care au finanţat Japonia, revoluţia din 1905. Jakob Schiff şi fraţii Warburg, adică marele cuplu al băncilor, una din băncile Federal Reserve, banca Kuhn Loeb & Co. la care au participat şi bănci europene: Gugenheim, Hanauer, Breitung, Aschberg de la "Nya Bank" din Stockholm. Am fost martor la predarea banilor. Până a venit Trotzki, eu am fost singurul dintre revoluţionari. La sfârşit a venit Trotzki. Aliaţii l-au expulzat din Franţa pentru acţiuni subversive şi tot ei l-au lăsat liber să meargă în Rusia aliată, unde să organizeze înfrângerea. Tot fapte întâmplătoare? Cine a dirijat aceasta? Aceiaşi oameni care au reuşit, prin intermediul lui Rathenau, să-l facă pe Lenin să treacă liber prin Germania. "Aceiaşi" oameni au reuşit în Anglia, ca Trotzki să iasă dintr-un lagăr canadian şi, cu paşaport, să treacă liber toate graniţele până în Rusia. Dacă veţi studia odată istoria revoluţiilor şi războaielor civile cu spiritul cercetător al unui poliţist, veţi găsi o sumedenie de fapte "întâmplătoare".
Kuzmin: Bine, să spunem că toate acestea n-au fost la întâmplare; ce consecinţe practice reies din ele?
Rakovski: Lăsaţi-mă să isprăvesc această scurtă poveste, apoi tragem concluziile. Trotzki, de la venirea lui la Petrograd, este acceptat fără rezerve. După cum ştiţi, divergenţele de păreri între el şi Lenin în timpul revoluţiei au fost mari. Totul s-a dat uitării şi Trotzki este maestrul triumfător al revoluţiei, chiar dacă Stalin o doreşte sau nu. De ce? Secretul îl păstrează soţia lui Lenin, Krupskaia. Ea ştie cu adevărat cine este Trotzki, ea l-a convins pe Lenin să-l accepte pe Trotzki. Ea l-a deblocat pe Lenin în Elveţia. Lenin a ştiut cât de imens a fost ajutorul material din afară adus de Trotzki; vagonul plombat a fost dovada. Apoi unirea tuturor acelora de stânga revoluţionară, socialişti, anarhişti, este opera lui Trotzki şi nu încăpăţânarea lui Lenin. Nu degeaba este liga veche a proletarilor evrei adevăratul "partid" al lui Trotzki cel fără partid, "liga" din care au fost recrutate 90% din căpeteniile revoluţiei. Bineînţeles, nu liga publică, ci liga conspirativă, care pătrunsese în toate partidele socialiste şi ai căror şefi stăteau sub conducerea acestei ligi.
Kuzmin: Şi Kerenski?
Rakovski: Şi Kerenski împreună cu alţi şefi de partide naţionaliste, partide conservatoare.
Kuzmin: Cum aşa?
Rakovski: Nu uitaţi rolul masoneriei în prima fază burghezo-democratică a revoluţiei!
Kuzmin: Ascultau şi ei de "ligă"?
Rakovski: Cu o treaptă mai presus de ei, dar ascultau de "Aceia".
Kuzmin: Cu toată mişcarea marxistă care se ridica şi le periclita drepturile şi viaţa?
Rakovski: Cu toate acestea. Desigur ei n-au recunoscut pericolul. Ţineţi seama, fiecare mason crede că ştie mai mult decât realitatea, imaginaţia lui se orientează după dorinţele lui. Apoi, numărul mare de masoni în guvernele statelor burgheze, este pentru ei dovada puterii lor politice. Ţineţi cont că, pe vremea aceea, toţi şefii de guverne ai aliaţilor, cu mici excepţii, au fost masoni. Ei toţi au crezut că revoluţia se va desfăşura ca revoluţia franceză. Masonii n-au învăţat lecţia întâi, că în revoluţia cea mare, în care ei au jucat un rol important, majoritatea lor a fost înghiţită: marele maestru, principele de Orleans, regele, care era tot mason, apoi Girondinii, Herbertiştii, Iacobinii ... Dacă vreo câţiva au scăpat cu viaţă, aceasta a fost datorită lui Napoleon şi loviturii lui de stat din Brumaire.
Kuzmin: Vreţi să spuneţi că masonii au fost sortiţi să moară de mâna revoluţiei pe care ei înşişi o iniţiaseră?
Rakovski: Exact... Aţi pronunţat un adevăr secret. Eu sunt mason, vă voi destăinui secretul care li se spune masonilor că îl vor afla. Dar nici a 25-a, sau a 33-a, sau a 93-a lojă nu-l află.
Kuzmin: Şi ce poate să fie?
Rakovski: Organizaţia masonică a fost creată cu scopul de a pregăti revoluţia comunistă mondială, lichidarea clasei burheze şi a clasei de mijloc, lichidarea fizică a conducătorilor burgheziei, care înseamnă sinuciderea fiecărui mason mai important. De aceea, spre a li se ascunde adevărul, este nevoie de atâta teatru, mistere, secrete etc... Nu pierdeţi ocazia să priviţi trăsăturile feţei ce exprimă stupoarea şi spaima fiecărui mason, când înţelege că trebuie să moară pentru revoluţie. Este un spectacol de râs.
Kuzmin: Şi mai negaţi încă, prostia din naştere a burgheziei?
Rakovski: Neg prostia clasei burgheze, nu a anumitor indivizi ai ei. Prezenţa caselor de nebuni nu demonstrează că nebunia este generală. Masoneria este o casă de nebuni, dar în libertate. Eu continuu. După victoria revoluţiei, s-a ivit prima problemă: pacea, şi cu ea, prima sciziune în partid. Nu vreau să discut despre lupta de la Moscova, între adepţii şi adversarii păcii de la Brest-Litovsk. Vreau să spun că gruparea care s-a numit mai târziu "opoziţia lui Trotzki", cei lichidaţi şi cei ce urmau să fie lichidaţi, toţi fuseseră sau erau contra semnării păcii. Această pace a fost o eroare, o trădare inconştientă a lui Lenin faţă de revoluţie. Închipuiţi-vă pe bolşevici la Naţiunile Unite sau la Conferinţa de pace de la Versailles, în spatele lor cu armata roşie, dotată şi întărită de aliaţi. Dar Lenin, orbit de putere, susţinut de Stalin, urmaţi de aripa naţional-rusă a partidului, au izbândit. Astfel s-a născut naţional-comunismul, sub care Stalin a ajuns azi la apogeu. Desigur, au fost lupte interne, dar numai în măsura în care nu distrug statul comunist - aceasta este condiţia sine qua non a opoziţiei, până azi. Acesta a fost motivul eşuării noastre şi al insucceselor ce au urmat. Dar a fost o luptă sălbatică, chiar dacă a fost camuflată, pentru a nu pierde puterea. Trotzki a organizat atentatul lui Kaplan contra lui Lenin. Din ordinul lui, Blukim a ucis pe ambasadorul Von Mirbach. Puciul Spiridonovei şi al social-revoluţionarilor ei, era în înţelegere cu Trotzki. Soţul ei nu fusese bănuit, era acel Rosenblum, un evreu din Lituania cu numele O'Reilly, unul din cei mai buni spioni ai Intelligence Service. L-au ales pe Rosenblum, ca în cazul unui eşec, vina să cadă pe englezi şi nu pe trotzkişti. Aşa s-a şi întâmplat. Războiul civil ne-a dat posibilitatea să renunţăm la metodele conspirative şi teroriste, el ne-a dat puterea în mână, când Trotzki a fost numit organizatorul şi şeful armatei rosii. Armatele sovietice, care se retrăgeau mereu din faţa "armatei albe" şi au redus Uniunea Sovietică la mărimea principatului Moscovei, au început ca prin minune să fie victorioase. Pe ce cale credeţi, prin minune sau întâmplare? Vă pot spune: nouăzeci la sută este datorită "Acelora". Să nu uităm că armata albă era formată din "democraţi" cu restul de menşevici şi din alte partide liberale, în mijlocul cărora "Aceia" au avut foarte mulţi oameni în serviciul lor. Când a preluat Trotzki puterea, ei au căpătat ordin să trădeze pe "albi", cu promisiunea că vor face parte din viitorul guvern sovietic. Maiski a fost unul dintre aceştia, unul din puţinii faţă de care "Aceia" şi-au ţinut cuvântul şi aceasta numai pentru că s-a arătat loial faţă de Stalin. Prin aceste acte de sabotaj, împreună cu diminuarea ajutorului pentru generalii "albi“, sărmanii idioţi au suferit înfrângeri peste înfrângeri. În sfârşit, Wilson a luat decizia să se pună capăt ostilităţilor prin punctul 6 din cele 14. În timpul războiului civil, Trotzki a fost prezumtivul urmaş al lui Lenin. Lenin, care scăpase de glonţul lui Kaplan, nu va mai scăpa cu viaţă din eutanasia care s-a complotat împotriva sa (şi care a fost aplicată de medicul său, Levin).
Kuzmin: Trotzki i-a scurtat viaţa? Un "clou" în procesul dumneavoastră!
Rakovski: Trotzki? Poate a acţionat şi el. "Aceia" au atâtea canale şi posibilităţi, încât execuţia tehnică este lipsită de importanţă. Cert este că şi-au atins scopul.
Kuzmin: Oricum, uciderea rafinată a lui Lenin este de o mare importanţă, încât ar trebui adusă în discuţie la primul proces.
Rakovski: Vă sfătuiesc să nu vă atingeţi de acest fir roşu, este prea periculos, chiar pentru Stalin însuşi. Puteţi face cu propaganda dumneavoastră ce voiţi, dar "Aceia" au şi ei propaganda lor şi ei sunt mult mai puternici decât eventuala mărturisire a lui Stalin. Zicala "qui prodest" lasă să cadă bănuiala că Stalin este ucigaşul lui Lenin.
Kuzmin: Adică, ce voiţi să spuneţi?
Rakovski: Metoda clasică ca să descoperi un ucigaş, trebuie să afli cui i-a folosit crima. În cazul lui Lenin, Stalin a fost acela care a smuls puterea, Stalin, şeful dumneavoastră. Este un secret cunoscut. Dacă Trotzki nu i-a urmat lui Lenin, cauza nu a fost de natură umanitară. În timpul ultimei boli a lui Lenin, Trotzki poseda mai multă putere decât avea nevoie. Noi aveam deja condamnarea la moarte a lui Stalin; scrisoarea pe care Krupskaia a smuls-o bărbatului ei, a fost motiv îndeajuns pentru Trotzki să-l lichideze pe Stalin. Dar o întâmplare neprevăzută a cauzat eşuarea planurilor noastre. Trotzki s-a îmbolnăvit, o boală ca din senin, luni de zile. Nu a fost în stare de nici o activitate în momentul decisiv, când Lenin murea. Natural că un Trotzki pregătit pentru misiunea sa nu putea fi deodată improvizat. Nici unul din noi, nici Zinoviev, nici Kamenev n-a avut instrucţiunile sau pârghiile necesare în mână. De altfel, Trotzki, gelos, n-ar fi lăsat pe nimeni să-l înlocuiască. Aşa că, la moartea lui Lenin, ne aflam în faţa lui Stalin (care dusese o nemaipomenită activitate secretă) şi am întrevăzut, pentru noi trotzkiştii, viitoarea înfrângere în Comitetul Central. Deci, trebuia să improvizăm o soluţie: aceia dintre noi care se puteau alătura lui Stalin, trebuiau să se alăture, să devină mai stalinişti decât el, să exagereze, adică să-l saboteze. Restul îl cunoaşteţi, lupta noastră subversivă şi eşecul permanent faţă de Stalin, care s-a dovedit un geniu în materie poliţienească. Mai mult încă: dintr-un atavism naţionalist, Stalin pune accent pe elementul rusesc şi se înconjoară de indivizi pe care noi am fost hotărâţi să-i nimicim, promotori ai comunismului naţional în contradicţie cu comunismul internaţional pe care-l reprezentam noi. Stalin a pus Internaţionala în slujba Uniunii Sovietice; aceasta este în slujba lui, deci Internaţionala îi slujeşte lui. Dacă vom căuta în istorie o paralelă, o putem găsi în bonapartism şi dacă mai căutăm o personalitate asemănătoare lui Stalin, nu o vom găsi. Eu cred că am găsit o paralelă: Fouché şi Napoleon. Dacă lăsăm la o parte a doua jumătate din viaţa lui Napoleon, cu lucruri fără importanţă ca uniforme, ierarhie militară, coroană, care pe Stalin nu-l interesau, şi luăm ceea ce este important: sugrumarea revoluţiei, căreia el nu-i aduce nici un serviciu, ci se foloseşte de ea, identificarea cu vechiul imperialism rusesc, ca Napoleon cu cel galic, crearea unei pături aristocratice, nu din militari, căci nu a avut victorii, ci din pătura birocratico-poliţienească...
Kuzmin: Destul. Nu sunteţi aici ca să faceţi propagandă trotzkistă. Vreţi în sfârşit să deveniţi concret?
Rakovski: Desigur, voi ajunge acolo. Dar, când voi reuşi să fac să aveţi măcar o mică idee despre "Aceia" cu care avem de-a face concret? Ţin foarte mult la acest lucru.
Kuzmin: Atunci deveniţi mai concis.
Rakovski: Eşecul nostru, care din an în an devenea mai concret, se explică şi prin faptul că, tot ce s-a întreprins după război pentru continuarea revoluţiei de către "Aceia", a fost fără ţel. Tratatul de la Versailles, pe care politicienii şi economiştii nu l-au înţeles, pentru că nimeni nu-i vedea scopul, a fost condiţia hotărâtoare pentru revoluţie.
Kuzmin: Teoria este foarte nebuloasă. Cum voiţi să o explicaţi?
Rakovski: Nici unui popor nu i-a servit impunerea reparaţiilor şi embargoului economic de la Versailles. Calculele absurde erau atât de elocvente, încât chiar ţările învingătoare
le-au criticat. Numai Franţa revendica o sumă care era mai mare decât averea ei naţională, de parcă pământul ei se transformase într-o Sahară. O nebunie au fost revendicările către Germania, sume ce nu putea niciodată să le plătească, cerând toată munca naţională şi întreaga ei avere. În plus, au lansat contra ei un dumping, ceea ce a dus la foamete în Germania, subconsum şi şomaj. Aşadar, a fost sau nu, tratatul de la Versailles, revoluţionar? S-a încercat mai mult. O reglementare pe plan internaţional a productivităţii, ca şi când clima, resursele naturale, calificarea tehnică erau egale între naţiuni. Anarhia a constat în faptul că ţările mai sărace trebuiau să lucreze mai mult, pentru a egala lipsa resurselor naturale. Reglementarea impusă de Liga Naţiunilor, reglementarea muncii pe principii abstracte, a adus cu sine o inegalitate economică; consecinţa imediată a fost o producţie scăzută, importuri masive care trebuiau plătite în aur, aceasta cât timp Europa a avut aur, iar America era copleşită de aur. Ca orice anarhie în producţie - unică în istorie - şi aceasta a fost exploatată de Finanţă, de "Aceia", în felul următor: sub masca de a o însănătoşi, au provocat o inflaţie a monedei naţionale şi o inflaţie de o sută de ori mai mare a banilor de credit, bani falşi. Una după alta, ţările şi-au devalorizat moneda. Rezultatul a fost peste treizeci de milioane de şomeri. Credeţi acum, că tratatul de la Versailles şi Liga Naţiunilor au creat condiţiile revoluţiei?
Kuzmin: Asta se poate, fără intenţie. Nu-mi puteţi spune, de ce mereu vă abateţi de la cursul normal al dezvoltării comunismului şi revoluţiei şi faceţi front comun cu fascismul care triumfă în Italia şi Europa? Ce aveţi de spus?
Rakovski: Dacă nu ţinem seama de scopul "Acelora", aveţi dreptate; dar noi nu avem voie să ignorăm existenţa şi ţelul "Acelora" şi faptul că Stalin deţine puterea în URSS.
Kuzmin: Nu văd nici o legătură între acestea.
Rakovski: Pentru că nu voiţi! Puncte de reper sunt o mulţime. Stalin este pentru noi (trotzkiştii) un bonapartist, nu un comunist.
Kuzmin: Dar fascismul este anticomunism curat, atât contra comunismului stalinist, cât şi contra celui trotzkist. Dacă "Aceia" au atâta putere, de ce nu au împiedicat aceasta?
Rakovski: Pentru că "Aceia" l-au propulsat pe Hitler.
Kuzmin: Acum bateţi recordul în absurdităţi.
Rakovski: Eu am recunoscut că opoziţia a eşuat. "Aceia" au recunoscut că Stalin nu poate fi răsturnat printr-o lovitură de stat, de aceea, cu experienţa lor istorică, au găsit altă soluţie: să procedeze cu Stalin, ca odinioară cu ţarul. Era însă o piedică care ni se părea nouă de neînvins: în Europa nu era o ţară care ar fi putut săvârşi invazia, nici una nu avea o armată aşa de mare şi nici poziţia geografică care să permită o invazie în Uniunea Sovietică. Deoarece lipsea adversarul, "Aceia" trebuiau să-l găsească. Numai Germania, din punct de vedere numeric şi strategic ca poziţie, era în stare să năvălească în Uniunea Sovietică şi să-l doboare pe Stalin. Dar republica de la Weimar nu era în acel moment în stare de aşa ceva.
Pe cerul foametei din Germania începea să strălucească steaua lui Hitler. Priviri ascuţite s-au îndreptat asupra lui. Lumea a admirat ridicarea lui fulminantă. Eu nu vreau să afirm că aceasta a fost numai opera noastră. Tratatul revoluţionaro-comunist de la Versailles adună din ce în ce mai multe mase în jurul lui. Versailles a adus Germaniei proletarizare, foamete, şomaj, toate nu puteau să aducă decât triumful revoluţiei comuniste.
Deoarece aceasta a eşuat sub Stalin, pentru ca Germania să nu cadă sub acest nou Bonaparte, s-au imaginat planul Dawes şi planul Young, care au ameliorat puţin situaţia Germaniei.
Determinismul economic a silit proletariatul german să recurgă la revoluţie.
Dar, fiindcă sub Stalin revoluţia social-internaţională a fost zădărnicită, proletariatul german a fost canalizat spre revoluţia naţional-socialistă. Aceasta a fost o faptă dialectică (arta de a acţiona cu metodă). Cu toate condiţiile propice, naţional-socialiştii n-ar fi izbândit în Germania fără ajutorul nostru. În 1929, când partidul naţional-socialist se afla într-o criză de descreştere şi mare lipsă de bani, "Aceia" au trimis un mesager; eu îi cunosc chiar numele, acesta a fost Warburg. Fiind în tratative cu Hitler, s-au înţeles asupra finanţării partidului naţional-socialist. Hitler primeşte în câţiva ani, milioane de dolari trimise de Wall Street şi milioane de mărci procurate de Schacht, cu care întreţine serviciile SA şi SS şi cu care se finanţează alegerile următoare, care aduc triumful lui Hitler. Cu dolari şi mărci date de "Aceia".
Kuzmin: După spusele"dumneavoastră, cei ce tind spre un comunism perfect, să înarmeze tocmai pe unul ca Hitler, care jură să nimicească prima naţiune comunistă? Ce să spun, halal logică la aceşti oameni ai finanţelor!
Rakovski: Dumneavoastră uitaţi mereu bonapartismul lui Stalin. Amintiţi-vă că, în comparaţie cu Napoleon, care a anihilat efectele revoluţiei franceze, chiar un Ludovic al XVIII-lea, un Wellington, un Metternich, chiar un autocrat ca ţarul, apar ca revoluţionari. Aceasta este teză adevărat stalinistă. Teza lui, despre relaţiile coloniilor vis-a-vis de ţările imperialiste, cred că o cunoaşteţi pe de rost. După această teorie şi emirul Afganistanului şi regele Faruk sunt comunişti, deoarece ei luptă contra coroanei britanice. De ce să nu fie şi Hitler în lupta lui contra lui Stalin, obiectiv, un comunist? În sfârşit, ca să n-o lungesc, îl vedeţi acum pe Hitler cu o putere militară crescândă, care-şi întinde Reichul al III-lea până va fi destul de puternic să-l atace pe Stalin şi să-l doboare.
Nu observaţi ce mieluşei s-au făcut lupii de la Versailles, care se rezumă la un uşor mârâit? Sunt acestea tot întâmplătoare? Hitler va invada URSS şi, aşa cum în 1917 l-au izgonit pe ţar după înfrângere, aşa îl vom izgoni şi înlocui pe Stalin. Şi din nou va suna ceasul revoluţiei mondiale. Naţiunile democratice, azi adormite, vor simţi un vânt nou, când va veni iar Trotzki la putere, aşa cum au simţit o schimbare prin războiul civil. Hitler va fi atacat din vest, iar generalii lui îl vor lichida. Este deci acţiunea lui Hitler, obiectiv, comunistă?
Kuzmin: Eu nu cred în fabule şi nici în minuni!
Rakovski: Aşadar, dacă dumneavoastră nu vreţi să credeţi că "Aceia" sunt în stare să realizeze ceea ce doresc, atunci pregătiţi-vă să trăiţi invazia în Uniunea Sovietică şi sfârşitul lui Stalin în decurs de un an. Chiar dacă acum consideraţi acestea drept minuni sau hazarduri, să fiţi pregătiţi să le trăiţi. Dar, chiar în cazul că acestea sunt ipoteze, într-adevăr refuzaţi să credeţi ceea ce v-am povestit?
Kuzmin: Bine, să privim lucrurile ipotetic, ce propuneţi?
Rakovski: Pe noi nu ne interesează atacul asupra Uniunii Sovietice, deoarece doborârea lui Stalin înseamnă distrugerea acestui comunism; chiar dacă el este formal, noi vom reuşi încă o dată să-l transformăm într-un comunism real.
Kuzmin: Minunat, care este soluţia?
Rakovski: În primul rând, trebuie să avem grijă ca pericolul potenţial din partea lui Hitler să dispară.
Kuzmin: Dacă dumneavoastră spuneţi că "Aceia" l-au adus în vârf ca Führer, ei trebuie să aibă putere asupra lui, iar el trebuie să-i asculte.
Rakovski: În grabă, nu m-am exprimat îndeajuns de limpede şi nu m-aţi înţeles. Chiar dacă "Aceia" l-au finanţat, poate că scopul final al "Acelora" este diferit de al lui.
Warburg s-a întâlnit cu Hitler sub un nume fals, nu ştiu dacă Hitler a ştiut că el este evreu. Apoi, el i-a spus o minciună, că un grup de financiari ai Wall Street-ului l-au trimis ca să finanţeze naţional-socialismul împotriva Franţei, deoarece Franţa duce o politică economică care provoacă o criză în America.
Kuzmin: Şi Hitler a crezut această poveste?
Rakovski: Nu ştiu, nu este important. Pentru noi a fost important ca el să vină la putere, ţelul nostru a fost să provocăm războiul şi Hitler înseamnă război. Înţelegeţi?
Kuzmin: Înţeleg. Dar acum eu nu văd altă cale decât un pact între Uniunea Sovietică şi ţările democratice, pact care să-l intimideze pe Hitler. Eu cred că puterea lui nu este atât de mare, încât să se îndrepte împotriva tuturor statelor lumii, dar destul de mare să lupte cu ele rând pe rând.
Rakovski: Nu vi se pare aceasta o soluţie prea simplă, pot spune chiar, contrarevoluţionară?
Kuzmin: Ca să împiedicăm un război contra Uniunii Sovietice?
Rakovski: Tăiaţi această frază în două: "să împiedicăm un război" nu sună contrarevoluţionar? Gândiţi-vă: fiecare comunist adevărat, având în faţă pe Lenin ca idol şi pe alţi mari strategi, trebuie să dorească totdeauna război. Nimic nu grăbeşte paşii revoluţiei mondiale, ca războiul. Aceasta este o dogmă marxist-leninistă. Acest comunism naţional, acest bonapartism, este capabil să întunece de aşa manieră mintea comunistului pur, încât acesta nu-şi dă seama de întorsătură. Stalin tinde să subordoneze Revoluţia Naţiunii, în loc să subordoneze Naţiunea Revoluţiei.
Kuzmin: Ura dv. faţă de Stalin vă întunecă mintea şi vă face să vă împotmoliţi în controverse. N-am fost noi de părere că un atac împotriva Uniunii Sovietice trebuie evitat?
Rakovski: Şi de ce un război trebuie să fie îndreptat neapărat împotriva Uniunii Sovietice?
Kuzmin: Ce alt popor ar fi ţinta atacului lui Hitler? Este clar că în urma discursurilor lui, atacul este îndreptat contra Uniunii Sovietice. Ce dovezi ne mai trebuie?
Rakovski: Dacă dv. şi bărbaţii de la Kremlin credeţi fără discuţie acest lucru, atunci de ce aţi provocat războiul civil în Spania? Să nu-mi spuneţi că motivele au fost exclusiv revoluţionare. Stalin nu este capabil să realizeze o oarecare teorie marxistă. Dacă la bază ar fi fost un motiv revoluţionar, atunci nu era corect să se jertfească atâtea minunate forţe revoluţionare. Este naţiunea cea mai îndepărtată geografic de Rusia şi o cunoaştere elementară a regulilor strategice ar fi impus să nu se irosească acolo atâta putere. Cum ar fi putut Stalin să aprovizioneze o republică sovietică spaniolă şi să o susţină din punct de vedere militar? Dar, să fim serioşi: alţi factori au stat la baza războiului din Spania. Acolo este un punct strategic important, o răscruce a intereselor ţărilor capitaliste. Teoretic, a fost just, dar nu şi în practică. După cum vedeţi, nu are loc un război între capitalismul democratic şi cel fascist. Dacă Stalin este capabil să creeze un motiv care să ducă la un conflict între statele capitaliste, atunci de ce să nu fie posibilă o situaţie inversă?
Kuzmin: Putem admite ipoteza, în cazul în care condiţiile sunt aceleaşi.
Rakovski: Deci, suntem de acord că un război contra Uniunii Sovietice trebuie evitat şi că acesta trebuie provocat între statele capitaliste.
Kuzmin: Noi doi suntem de acord, sau această părere o au "Aceia"?
Rakovski: Este părerea mea. Eu nu am de la "Aceia" nici o însărcinare şi nici nu am contact cu ei. Dar vă pot asigura că "Aceia" au la acest punct aceeaşi părere, la fel şi Kremlinul.
Kuzmin: Este important să stabilim de la început acest lucru. Totuşi aş vrea să ştiu, pe ce vă bazaţi când credeţi sigur că "Aceia" sunt de aceeaşi părere?
Rakovski: Dacă aş fi avut timp să expun în întregime Planul lor, atunci aţi fi cunoscut motivele pentru care ei sunt de acord. Acum voi numi numai trei motive.
Kuzmin: Care sunt acestea?
Rakovski: Unul este că Hitler, acest incult şi primitiv individ, a creat din intuiţie naturală şi chiar împotriva opoziţiei tehnice a lui Schacht, un sistem economic periculos în cel mai înalt grad. Analfabet în orice teorie economică, ţinând seama numai de necesităţi, el a făcut ca noi în Uniunea Sovietică: a exclus Finanţa internaţională şi cea particulară. Aceasta înseamnă că el şi-a luat dreptul şi privilegiul să facă bani, nu numai monedă fizică, ci şi monedă financiară pentru tranzacţii contabile (monedă fictivă); el şi-a însuşit astfel instrumentul de a produce în exclusivitate pentru stat. El ne-a întrecut, deoarece noi în Rusia am desfiinţat acest sistem şi l-am înlocuit cu un aparat greoi, numit capitalism statal; aceasta a fost o victorie foarte costisitoare în slujba demagogiei prerevoluţionare. Soarta i-a fost favorabilă lui Hitler; el nu a avut nici un gram de aur, de aceea n-a fost ispitit să pună aurul la paritatea sau la baza monedei lui. Singura paritate a monedei sale au fost capacitatea tehnică şi munca susţinută a germanilor; tehnica şi munca au fost tezaurul lui. Acestea sunt atât de contrarevoluţionare, încât, după cum ştiţi, a desfiinţat ca prin minune şi radical şomajul în rândul milioanelor de germani.
Kuzmin: Printr-o înarmare galopantă.
Rakovski: Ah, nici gând! Hitler ar fi fost singurul în stare, spre deosebire de celelalte state, să pună fără greutate economia lui în slujba unei producţii pacifiste. Puteţi să vă imaginaţi ce înseamnă un asemenea sistem, dacă de el s-ar molipsi şi alte popoare şi ar forma un sistem autarchic într-un cerc închis? Ca, spre exemplu, Commonwealth-ul britanic? Imaginaţi-vă, dacă ar funcţiona ceva atât de contrarevoluţionar? Pericolul încă nu este ameninţător: noi am avut noroc că Hitler a construit acest sistem fără o bază teoretică, absolut empiric, nicăieri formulat ştiinţific. Aceasta înseamnă că sistemul nu a trecut un examen raţional deductiv, nu există nici o teză ştiinţifică, nu este încă nicăieri formulată o instrucţiune. Dar pericolul este latent: în fiecare clipă, pe calea inducţiei, se pot crea formule. Acesta este un lucru foarte serios, mai serios decât întreg teatrul şi cruzimea naţional-socialismului. Propaganda noastră nu se atinge de această temă; din controverse polemice s-ar putea naşte formularea şi sistematizarea acestei ştiinţe economice contrarevoluţionare! Avem o singură scăpare: Războiul!
Kuzmin: Şi al doilea motiv?
Rakovski: Dacă Thermidorul revoluţiei ruse a triumfat, atunci acest lucru a fost posibil nurnai datorită existenţei anterioare a unui naţionalism rus. Fără un asemenea naţionalism, bonapartismul rus nu ar fi fost posibil. Dacă în Rusia s-a întâmplat aşa, unde naţionalismul era embrionar în persoana ţarului, atunci vă închipuiţi ce obstacole ar fi întâmpinat marxismul într-o Europă cu un naţionalism perfect dezvoltat! Marx a făcut o mare greşeală în alegerea locului în care să învingă revoluţia. Marxismul nu a biruit în ţările puternic industrializate, ci în Rusia, unde proletariatul a fost aproape inexistent. Vedeţi cum se ridică naţionalismul puternic în centrul Europei şi se transformă în fascism? Vedeţi cât este de molipsitor? Veţi înţelege că acum este momentul să tragă Stalin foloase şi deci, este posibilă zdrobirea naţionalismului în Europa printr-un război. Acest război ar fi foarte profitabil.
Kuzmin: Ca s-o luăm sistematic, Rakovski, aţi numit un motiv economic şi unul politic. Care este al treilea?
Rakovski: Uşor de ghicit. Mai avem un motiv religios. Fără să zdrobim ceea ce a rămas din creştinism, este imposibilă victoria comunismului. Istoria ne arată că, revoluţiei i-au trebuit şaisprezece secole până la un prim succes, când i-a reuşit o primă sciziune a bisericii. Într-adevăr, creştinismul este singurul nostru duşman: politicul şi economicul, în naţiunile burgheze, sunt numai consecinţele lui. Creştinismul care defineşte individul este capabil să asfixieze statul ateist sau laic cu toată poleiala lui revoluţionară, aşa cum o trăim în Rusia. Creştinismul poate produce un nihilism spiritual, care încă trăieşte în masele asuprite şi creştine: acesta nu a fost biruit nici în douăzeci de ani de marxism. Trebuie să recunoaştem că, pe plan religios, Stalin nu a fost un bonapartist. Nici noi nu am fi putut face mai mult. Dacă Stalin, ca şi Napoleon, ar fi îndrăznit să treacă Rubiconul creştinismului, atunci naţionalismul cu efectul lui antirevoluţionar ar fi crescut înmiit.
Kuzmin: Într-adevăr, părerea mea personală este că aţi enunţat trei puncte, care formează linia unui plan. Cu aceasta pot fi de acord. Dar eu am rezerve şi neîncredere în ceea ce priveşte expunerea dv. cu privire la oameni, organizaţii şi fapte. Dar, continuaţi cu linia generală a planului dv.
Rakovski: Da, acum da. Momentul a sosit. Cu o rezervă: eu expun cele trei puncte ca păreri ale "Acelora"; dar este posibil ca pentru acest scop ei să aibă alt plan, poate mai eficient. Ţineţi cont de acest lucru. Să fiu cât se poate de scurt. Pentru armata germană nu mai există motivul pentru care a fost concepută, anume distrugerea comunismului (finanţată fiind de "Aceia", dar cu alt scop şi anume: instaurarea trotzkiştilor în locul lui Stalin). Cu alte cuvinte, nouă, opoziţiei, să ni se dea posibilitatea de a lua puterea, să schimbăm frontul, iar agresiunea lui Hitler să aibă loc de la est spre vest.
Kuzmin: Excelent. Aveţi un plan pentru realizarea practică?
Rakovski: Pentru acest lucru, am avut destul timp în Lubjanka. Acolo am gândit. Vedeţi dv., dacă la început a fost dificil să fim de acord, acum înţelegerea între noi este posibilă şi naturală; tot aşa, ar trebui să găsim ceva, unde Stalin şi Hitler să fie de acord.
Kuzmin: Da, dar aceasta este o problemă grea.
Rakovski: Dar nu atât de greu de realizat. Numai contradicţii dialectice subiective fac problemele greu de rezolvat. Hitler şi Stalin ar putea să fie de acord. Deşi opuşi, la origine sunt cam identici. Amândoi sunt egoişti, nici unul nu este idealist, amândoi bonapartişti, adică imperialişti clasici. Şi pentru că este aşa, uşor se poate obţine între ei o concordanţă. De ce nu, dacă între un ţar şi un rege prusac a fost posibilă o concordanţă?
Kuzmin: Rakovski, sunteţi incorigibil...
Rakovski: Nu ghiciţi? Dacă Polonia a fost motivul unei neînţelegeri între Ekaterina a II-a şi Friederich al II-lea, de ce să nu fie tot Polonia, motivul unei înţelegeri între Hitler şi Stalin? Pe aceeaşi linie istorică, de la ţari la bolşevici şi de la monarhi la naţional-socialişti, Hitler şi Stalin s-ar putea juca pe pământul Poloniei. Cred că este în spiritul "Acelora", mai ales că polonezii sunt un popor creştin şi catolic. Dacă se obţine o concordanţă, se poate obţine şi un pact.
Kuzmin: Între Hitler şi Stalin? Aberant! Imposibil!
Rakovski: În politică nu există nici termenul de aberant, cu atât mai puţin imposibil.
Kuzmin: Să admitem ipoteza: Hitler şi Stalin atacă Polonia.
Rakovski: Îmi permiteţi o întrerupere: atacul poate însemna "război sau pace".
Kuzmin: Da, şi?
Rakovski: Credeţi că este posibil ca Franţa şi Marea Britanie, cu inferioritatea lor în trupe şi aviaţie, să atace pe Hitler şi Stalin, când aceştia sunt uniţi?
Kuzmin: Într-adevăr, mi se pare greu fără ajutorul Americii.
Rakovski: Lăsăm pentru moment America afară din joc. Deci, îmi daţi dreptate că un atac al lui Hitler şi Stalin asupra Poloniei, va dezlănţui un război european?
Kuzmin: Logic, îmi pare foarte posibil.
Rakovski: În acest caz, ar fi un atac aproape fără sens asupra Poloniei. Acesta nu ar duce decât la distrugerea între ele a statelor burgheze. După împărţirea Poloniei, ameninţarea Rusiei de către Hitler ar apărea din nou, chiar dacă ambele ar câştiga forţă. Germaniei îi trebuie resurse naturale, Rusia are nevoie de Germania.
Kuzmin: Nu văd o altă soluţie.
Rakovski: Există o soluţie.
Kuzmin: Care?
Rakovski: Democraţiile să atace şi să nu atace pe agresor.
Kuzmin: Să atace, să nu atace, nu înţeleg nimic.
Rakovski: Credeţi? Liniştiţi-vă. Nu sunt amândoi agresori? N-am stabilit ca agresiunea să fie săvârşită de amândoi? De ce ar fi de neconceput ca democraţiile să atace numai un agresor?
Kuzmin: Ce vreţi să spuneţi?
Rakovski: Simplu, democraţiile să declare război numai lui Hitler.
Kuzmin: Este o ipoteză ieftină.
Rakovski: Ipoteză, dar în nici un caz ieftină. Gândiţi-vă: fiecare popor care trebuie să lupte împotriva unei coaliţii duşmane, are ca ţel strategic să le bată separat, una după alta. Este o regulă cunoscută, care nu are nevoie de dovezi. A crea această posibilitate, nu ar fi fals. Stalin nu se va simţi atacat, dacă democraţiile îi declară lui Hitler război şi nici nu are nevoie să-i sară în ajutor.
Franţa şi Anglia nu vor fi atât de naive să lupte în acelaşi timp împotriva a două puteri, din care una este gata să rămână neutră şi alta reprezintă un adversar greu. Apoi din ce parte să o atace pe Uniunea Sovietică, ele nu au graniţă comună: peste Himalaia?
Kuzmin: Da, dacă conflictul îl mărginiţi numai între aceste patru puteri. Dar nu sunt patru, ci mai multe. Într-un conflict atât de mare, neutralitatea este greu de păstrat.
Rakovski: Desigur, dar posibilitatea intrării într-un conflict a altor popoare, nu schimbă echilibrul de forţe. Nici o naţiune care ar intra în război de partea Angliei şi a Franţei nu poate lua un rol conducător.
Kuzmin: Dumneavoastră uitaţi Statele Unite.
Rakovski: Veţi vedea îndată că nu le-am uitat. America nu poate sili Franţa sau Anglia, să intre în conflict cu Hitler şi cu Stalin în acelaşi timp. În acest caz, ar trebui ca America să intre din prima zi în război. Este însă imposibil. America încă nu a intrat până acum într-un război, dacă nu a fost atacată. Dacă provocarea nu are succes, atunci agresiunea trebuie inventată. În 1898, agresiunea contra Spaniei, a cărei înfrângere era aproape sigură, a fost născocită, mai bine-zis "Aceia" au născocit-o. În 1914, provocarea a avut succes. Această minunată tactică americană, pe care o admir, pune totdeauna o condiţie: ca agresiunea să fie bine plasată; adică, atunci când îi convine celui care a fost "atacat", deci atunci când America este destul de înarmată. Este cazul acum? Nu. America are azi mai puţin de 100.000 de oameni sub arme şi o aviaţie mediocră; considerabilă este numai marina. Cu aceasta, America nu poate convinge pe aliaţi să declare război Rusiei. Franţa şi Anglia au numai o flotă aeriană bună. Deci, nici America nu schimbă echilibrul de forţe.
Kuzmin: Vă rog să-mi expuneţi realizarea tehnică.
Rakovski: Cum v-am arătat, interesele lui Hitler şi Stalin coincid în ceea ce priveşte agresiunea asupra Poloniei; rămâne de văzut cum se poate formula acest pact.
Kuzmin: Vă imaginaţi că este uşor?
Rakovski: Cert că nu este simplu. Este nevoie de o diplomaţie mai mare decât cea a lui Stalin. Ar trebui diplomaţi ca aceia care zac azi în Lubljanka. Litvinov ar fi fost unul potrivit, dar în cazul lui, fiindcă este evreu, tratativele cu Hitler sunt un handicap: azi, el este un om sfârşit, cuprins de panică, se teme mai mult de Molotov decât de Stalin. Talentul lui este că s-a putut face credibil că nu este trotzkist. Nu văd deocamdată omul potrivit; afară de aceasta, el trebuie să aibă sânge curat de rus.
Pentru primele tatonări, îmi ofer eu serviciile. Şi accentuez, oricare ar fi această persoană, tratativele trebuie să aibă loc pe o platformă de încredere perfectă şi plină de sinceritate.
Concret, vreau să spun că trebuie jucat cu Hitler. Trebuie să fie asigurat că aici nu este vorba de un joc dublu, nu este vorba de o provocare, care să-l încurce într-un conflict pe două fronturi. De exemplu, să i se promită şi să i se arate că mobilizarea noastră se va reduce numai la trupele necesare intrării în Polonia, ceea ce necesită într-adevăr oameni puţini. Influenţa noastră trebuie să acţioneze într-atât, încât Hitler să-şi concentreze forţele în vederea unui atac anglo-francez. Stalin trebuie să fie mai generos în exportul petrolului către Germania, petrol cerut de Hitler.
Deocamdată, atât îmi trece prin minte. Se vor ivi pe parcurs mii de probleme, care însă, toate trebuie rezolvate în felul acesta. Hitler să aibă toată siguranţa că noi nu dorim partea noastră din Polonia. Asta înseamnă a-l înşela pe Hitler cu un adevăr.
Kuzmin: Dar unde vedeţi înşelăciunea?
Rakovski: Vă pot face să vedeţi singur, în ce constă înşelarea lui Hitler. Dar, mai întâi vreau să accentuez şi, vă rog să uitaţi că eu am expus pînă acum un plan logic şi normal. Cu acest plan, putem reuşi ca statele capitaliste să se distrugă între ele, în conflictul fascisto-burghez. "Aceia" rămîn în umbră, ca să realizeze planul. Ei nu intervin. Ghicesc în ochii dv. că socotiţi o prostie faptul că eu vreau să vă demonstrez mereu existenţa "Acelora".
Kuzmin: Adevărat.
Rakovski: Fiţi sincer. Nu vedeţi intervenţia "Acelora"? Ca să vă ajut, intervenţia lor este evidentă şi hotărâtoare. Într-devăr nu-i recunoaşteţi pe "Aceia"?
Kuzmin: Ca să fiu sincer, nu!
Rakovski: Natural şi logic ar fi ca Hitler şi Stalin să se nimicească reciproc. Un lucru uşor pentru democraţi, uşor de obţinut, chiar dacă permit - notaţi, vă rog - "permit" lui Hitler să-l atace pe Stalin. Germania nu va putea câştiga. Întinderea teritorială a Rusiei, lupta disperată a lui Stalin, sunt factori suficienţi să doboare Germania; în caz contrar, democraţiile îl vor ajuta metodic pe Stalin, până când ambele armate vor fi epuizate. Acesta ar fi ţelul natural al democraţilor, aşa precum mulţi oameni o cred. Dar nu este aşa, aceste fapte sunt numai pretexte. Există numai un singur ţel - victoria comunismului - şi pentru acest ţel sunt silite să acţioneze democraţiile, dar nu de Kominternul şi de "Kapintern-ul" din New York sau de către Wall Street. Cine, în afară de aceştia, ar putea să-i impună Europei o asemenea contradicţie (să-l ajute pe Stalin)? Puterea care este în stare să pună în aplicare această manevră sunt banii. Banii înseamnă Putere*.
Kuzmin: Cu ce trebuie să începem?
Rakovski: Eu voi începe chiar mâine să sondez Berlinul.
Kuzmin: Pentru o înţelegere în atacarea Poloniei?
Rakovski: Nu voi începe aşa. Mă voi arăta conciliator, deziluzionat de democraţi. În legătură cu Spania, voi fi mai moderat... apoi voi aborda problema poloneză.
Kuzmin: Să fiu sincer, după cum gândesc oamenii Kremlinului, astăzi este greu să-mi închipui o asemenea întorsătură în politica internaţională. Numai cu dezvăluirile, cu argumentele şi cu ipotezele dv., nu putem învinge pe nimeni. Eu personal, care v-am ascultat şi, recunosc, sunt foarte impresionat de cele spuse de dv., nu-mi pot imagina un pact între Uniunea Sovietică şi Hitler.
------------------
* În anul 1940, Churchill era ministrul marinei. Chamberlain era prim-ministru. Churchill era deja de partea "Acelora" şi voia să ocupe postul de prim-ministru, pentru a forţa războiul contra lui Hitler. Ca persoană particulară, Churchill era falit. El datora 8 milioane de lire sterline (copii lui erau mână-spartă), lucru care constituia o mare piedică pentru a ajunge prim-ministru, fapt comentat în presa londoneză. "Aceia" - Beneš (preşedintele Cehoslovaciei) - îndeamnă un milionar ceh evreu, proprietar al mai multor mine de aur sud-africane, să-i plătească datoriile lui Churchill. Acesta execută planul, Churchill este ales prim-ministru. Aşa se manifestă acţiunea "Acelora".
Rakovski: Evenimentele internaţionale vor sili aceasta.
Kuzmin: Daţi-mi ceva concret, ceva care dovedeşte autenticitatea spuselor dv.
Rakovski: Este de ajuns dacă cineva neoficial ar lua contact cu o persoană importantă?
Kuzmin: Da, este mai concret. Aţi vorbit de omeni de finanţe importanţi, de un anume Schiff sau de un altul care a vorbit cu Hitler şi-l finanţează.
Există politicieni sau personalităţi de rang care aparţin "Acelora" sau sunt în slujba "Acelora". Cunoaşteţi pe vreunul?
Rakovski: Voi încerca să vă satisfac, deşi v-am spus, eu nu-i cunosc pe "Aceia".
Trotzki mi-a spus odată, că unul era Walther Rathenau. Apoi altul, Lionel Rotschild. Aş putea să vă enumăr persoane care, bănuiesc eu, sunt din tabăra "Acelora", dar dacă ei comandă sau ascultă de comenzi, nu pot spune.
Kuzmin: Spuneţi-mi câţiva.
Rakovski: Din casa bancară Kuhn Loeb & Co., în Wall Street, familia Schiff, Warburg, Loeb şi Kuhn. Cei înrudiţi cu ei: Baruch, Frankfurter, Altschul, Cohen, Benjamin, Strauss, Steinhardt, Blum, Rosenman, Lippmann, Lehman, Dreyfus, Lamont, Rotschild, Loed, Mandel, Morgenthau, Ezechiel, Lasky.
Sunt convins că fiecare din cei enumeraţi vor duce un mesaj "Acelora", dacă nu sunt chiar ei înşişi. Pe urmă, nu se aşteaptă răspuns. Răspunsul îl constituie faptele. Este o tehnică de care trebuie să ţineţi seama. Spre exemplu, dacă doriţi să faceţi un pas diplomatic, nu este nevoie de o formă directă, ci numai de o aluzie şi apoi se aşteaptă...
Kuzmin: Veţi înţelege că nu am nici o cartotecă să caut aceste persoane pe care le-aţi enumerat. Unde se află?
Rakowski: În America.
Kuzmin: Dacă noi începem o acţiune, aceasta costă mult timp, şi noi ne grăbim, mai bine spus nu noi, ci dumneavoastră.
Rakovski: Eu?
Kuzmin: Amintiţi-vă: procesul dumneavoastră începe curând. Hotărâtor este ca planul pe care l-aţi expus să intereseze Kremlinul înaintea procesului. Eu cred că trebuie, în interesul propriu, să ne furnizaţi foarte repede o dovadă că aţi spus adevărul. Dacă puteţi să ne daţi, vă asigur că vă pot salva viaţa... În caz contrar, nu garantez pentru nimic.
Rakovski: Bine, voi încerca. Ştiţi dacă Davies se află la Moscova? Ambasadorul american.
Kuzmin: Cred că da, cred că s-a întors.
Rakovski: Aceasta ar fi o cale. Un asemenea caz neobişnuit îmi dă dreptul să calc uzanţele diplomatice.
Kuzmin: Putem presupune că guvernul american stă în spatele tuturor?
Rakovski: Nu în spate, ci dedesubt.
Kuzmin: Roosevelt?
Rakovski: Bănuiesc. Urmăriţi cele ce vă spun. Cu mania dumneavoastră pentru romane de spionaj, eu aş putea să inventez o poveste întreagă, atâta imaginaţie am, şi să fie credibilă. Pentru fapte şi date cunoscute public, nu sunt dovezi mai plauzibile.
Amintiţi-vă de acea dimineaţă de 24 octombrie 1929. Va veni vremea, când această dată va fi mai importantă pentru revoluţie decât 24 octombrie 1917. A fost crahul bursei din New York, începutul aşa-numitei "depresiuni", a adevăratei revoluţii, 15 milioane de şomeri!
În februarie 1933, ultima lovitură a crizei a fost închiderea băncilor. Mai mult n-a putut face "Finanţa", decât să-i dea una în cap americanului clasic, care mai stătea în reduta industriei sale, şi să-l facă sclavul Wall Street-ului.
Este cunoscut că fiecare pauperizare a economiei duce la înflorirea parazitismului şi "Finanţa" este marele Parazit. Dar această revoluţie americană n-a avut numai scop cămătăresc, să sporească puterea banului, ea a urmărit mai mult.
Puterea banului ca putere politică a fost exercitată până acum indirect. Acum, această putere se va exercita direct, bărbatul care va întruchipa această putere va fi Franklin Delano Roosevelt.
În anul 1929, în februarie, în primul an al acestei revoluţii americane, Trotzki pleacă din Rusia. Finanţarea lui Hitler începe în iulie 1929 şi crahul bursei are loc în octombrie. Credeţi că acestea au fost întâmplătoare?
Cei patru ani ai preşedinţiei lui Hoover sunt folosiţi de "Aceia" spre a-şi consolida puterea în America, prin revoluţie economică, iar în Rusia prin pregătirea unui război care să-l detroneze pe Stalin. Un asemenea plan trebuia pus în aplicare de un bărbat perfect în organizare şi hotărât.
Franklin Delano Roosevelt şi Eleanor Roosevelt, acest cuplu formidabil, au fost executanţii.
Kuzmin: Roosevelt făcea parte dintre "Aceia"?
Rakovski: Nu ştiu. N-are importanţă, el îşi cunoaşte misiunea şi o îndeplineşte cu mare conştiinciozitate.
Kuzmin: În cazul contactului cu Davies, ce formă alegeţi?
* Ministru de externe, evreu, în Germania, 1922i: Mai întâi, trebuie bine aleasă persoana. Cineva ca "Baronul". Mai trăieşte încă?
Kuzmin: Nu ştiu.
Rakovski: Bine, alegerea persoanei este treaba dumneavoastră, el trebuie să fie discret şi intim şi să se deghizeze ca făcând parte din opoziţie.
Poziţia greşită a Uniunii Sovietice trebuie comparată cu poziţia greşită a democraţiei americane, acesta ar fi punctul de apropiere. Dacă Rusia şi America nu au interes să susţină imperialismul şi colonialismul european, atunci vor folosi amândoi, politic şi economic, distrugerea acestui imperialism colonial, direct sau indirect.
Dacă Europa pierde toată puterea sa într-un război, atunci Anglia, cu imperiul ei de limbă engleză, va gravita imediat către America. Hitler comite o agresiune, el este prin fire un agresor.
Atunci trebuie pusă întrebarea: ce atitudine trebuie să ia Statele Unite şi Uniunea Sovietică faţă de un război care, indiferent de motiv, este un război între imperialişti?
Iată mersul planului:
1) Pact cu Hitler şi împărţirea Cehoslovaciei sau a Poloniei. Preferabil a Poloniei.
2) Hitler va urma planul.
3) Statele democratice (aliaţii) vor declara război lui Hitler şi nu lui Stalin. Oficial, se va spune că ambii sunt agresori dar, strategic şi din punct de vedere al întăririi, trebuie învinşi pe rând, mai întâi Hitler, apoi Stalin.
Kuzmin: Dar dacă Hitler învinge şi învinge rapid? Dacă la fel ca Napoleon, mobilizează întreaga Europă contra Uniunii Sovietice?
Rakovski: Nu este posibil. Uitaţi factorul decisiv: SUA. Nu va fi normal ca SUA să susţină pe Stalin şi pe aliaţi? Dacă sprijinim cu ajutoare ambele părţi care se află în conflict, asigurăm prelungirea războiului.
Kuzmin: Şi Japonia?
Rakovski: Japonia are destul de furcă cu China.
Kuzmin: Credeţi că ambasadorul Davies...
Rakovski: Nu am fost lăsat să iau contact cu el. Dar ţineţi minte un amănunt - numirea lui Davies ca ambasador a fost anunţată oficial în noiembrie 1936; presupunem că Roosevelt a plănuit numirea lui mai înainte. Se ştie că de la numire până la înscăunarea unui ambasador trece mult timp, deci cred că încă din august a fost de acord cu numirea lui. Ce a fost în august? Sinoviev şi Kamenev au fost împuşcaţi.
Pot să jur că numirea lui Davies are ca singur scop să revizuiască din nou politica "Acelora" faţă de Stalin. Sunt convins. Cu câtă îngrijorare a urmărit Davies căderea unuia după altul a şefilor opoziţiei în "lichidarea" (curăţirea) lor din Partid! Ştiţi că el a fost prezent şi la procesul lui Radek?
Kuzmin: Da.
Rakovski: Îl vedeţi. Vorbiţi cu el, aşteaptă de luni de zile acest lucru.
Kuzmin: Pentru azi trebuie să încheiem. Dar înainte de a ne despărţi, vreau să ştiu mai mult.
Presupunem că toate cele ce am discutat sunt adevăruri şi totul se va realiza. În acest caz, "Aceia" vor pune anumite condiţii. Bănuiţi care pot fi acestea?
Rakovski: Nu este greu de ghicit. Prima condiţie este ca executarea comuniştilor, aşa-zişii trotzkişti, cum suntem numiţi noi, să înceteze. Apoi se vor fixa sfere de influenţă, graniţa ce va despărţi comunismul formal de comunismul real. Apoi se va discuta despre asigurarea ajutorului reciproc pe perioada executării planului.
Veţi trăi paradoxul că o mulţime de oameni, duşmani ai lui Stalin, îl vor sprijini, aceştia nefiind nici proletari, nici spioni de meserie. În păturile cele mai de sus ale societăţii se vor ridica, plini de curaj, oameni care vor susţine comunismul formal al lui Stalin. Este cunoscut că marxismul este numit şi hegelianism.
Idealismul lui Hegel este adaptarea vulgară la misticismul lui Baruch Spinoza. "Aceia" sunt adepţii lui Spinoza şi viceversa. "Acela", adică Marx, ca adept al lui Spinoza, n-a fost credincios învăţăturii sale din motive tactice. Marxismul nu are dreptate când spune că din contradicţie se naşte sinteză.
După integrarea reuşită a tezei şi antitezei ca sinteză, se naşte o realitate, un adevăr care culminează într-un acord final între subiectiv şi obiectiv.
Nu vedeţi? La Moscova - comunism, la New York - capitalism. Teza şi Antiteza. Analizaţi-le pe amândouă. Moscova: comunism subiectiv şi capitalism obiectiv = capitalism de stat. New York: capitalism subiectiv şi comunism obiectiv.
În rezumat: Finanţa Internaţională, Capitalism, Comunism şi, deasupra tuturor, în ultimă instanţă: "ACEIA".

* Ministru de externe, evreu, în Germania, 1922.


Va urma...






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog, fiti atenti la cuvintele pe care urmeaza sa le scrieti.Bunul simt este cel care trebuie sa primeze si sunt sigur ca asa veti face.Multumesc...:-)
Please pay attention to the words that is going to write here.Common sense is the one that should be a priority and I'm sure you will.Thank you...:-)