_ _

duminică, 17 februarie 2013

Lectura pentru mine,lectura pentru voi-Emil Cioran


Dacă sînt oameni fericiţi pe acest pămînt, pentru ce nu urlă, pentru ce nu apar în stradă să‑şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De unde atîta discreţie şi atîta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o irezistibilă înclinare înspre seninătate, n‑aş putea trăi numai în mine acele momente, ci le‑aş împărtăşi într‑un elan fără margini tuturora, m‑aş risipi de bucurie în văzul celorlalţi, mi‑aş consuma toată energia pentru a face comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător şi debordant. N‑aş regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul s‑ar împletici, n‑aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s‑ar epuiza şi focul din mine şi‑ar încetini pîlpîirile.
Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu adevărat fericiţi n‑au conştiinţa fericirii lor? Le‑am putea împrumuta noi o parte din conştiinţă, pentru ca ei să ne răsplătească din infinita lor inconştienţă. De ce numai durerea are lacrimi şi ţipete, iar plăcerea numai fioruri? Cînd în plăcere omul ar avea atîta conştiinţă cîtă are în durere, atunci n‑ar putea răscumpăra plăcerile, durerile - şi distribuţia în lume n‑ar fi incomparabil mai echitabilă?
Durerile nu se uită, chiar fiindcă sînt legate, într‑un mod nemăsurat de mare, de conştiinţă. De aceea, singurii oameni care au mult de uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n‑au ce uita.
Într‑un anumit fel, nici plăcerile nu se uită, căci şi ele se însumează în personalitatea noastră, determinînd‑o într‑o puternică receptivitate pentru plăcere şi înseninînd progresiv fiinţa noastră, întocmai ca şi suferinţa care determină receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnanţă şi o individualitate dincolo de însumarea şi totalizarea ce se realizează în noi, plăcerile se şterg şi se topesc ca nişte forme cu conturul indecis. Ne este extraordinar de greu a ne aminti de o plăcere şi de cadrul în care ea s‑a dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplifică senzaţia penibilă cu memoria deconcertantă a cadrului. Că plăcerile nu se pot uita integral, o dovedeşte faptul că un om ce a trăit toată viaţa în plăceri nu va avea la bătrîneţe decît o uşoară dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun va realiza o profundă resemnare. Şi resemnarea presupune infinite tragedii anterioare.
Este o prejudecată ruşinoasă în afirmaţia că plăcerile sînt egoiste, că ele separă pe om de viaţă, precum tot atît de ruşinoasă este aceea după care durerile creează afinităţi cu lumea. Superficialitatea ce există la sursa unor atari prejudecăţi este revoltătoare, şi originea ei livrescă este de natură a nulifica în conştiinţa mea toate bibliotecile, în faţa unei singure experienţe trăite pînă la margini.
Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar trebui corectat?
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina ce te orbeşte pe scările bucuriei.
Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă centrifugală ce te detaşează de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă principiul divin se caracterizează printr‑un efort de sinteză cosmică şi de participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare şi dramatizare, străbate într‑o imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele durerii.
În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii, iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.
Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într‑o poziţie de exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într‑o asemenea măsură separat de lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or, unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor ce n‑ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să uite totul.
 
În genere, oamenii se împart în două categorii: în aceia pentru care lumea oferă prilejuri de interiorizare şi aceia pentru care lumea rămîne exterioară, obiectivă şi nesemnificativă. Toate obiectele lumii fizice şi toate formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificaţie dacă sînt privite ca atare, în ele însele. Semnificaţia lor se dezvăluie numai unei intense trăiri subiective, care tinde să le asimileze şi să le însumeze în subiectivitate. Atunci cresc în noi şi nu numai că le determinăm, dar ne determină şi ele. Oamenii care interiorizează nu pot lua faptele brute, nude sau moarte, ci le vitalizează, le integrează, topindu‑le într‑un torent lăuntric. Într‑o adevărată interiorizare, toată existenţa obiectivă e un pretext. Şi numai ca atare ea poate avea semnificaţie, deoarece o teleologie obiectivă nu se poate construi şi justifica decît pe o sumă de iluzii, care au păcatul de a fi direct sesizabile şi demascabile de un ochi pătrunzător. Toţi oamenii văd focuri, furtuni, prăbuşiri, peisaje; dar cîţi simt în ei flăcări, trăsnete, vîrtejuri sau armonii? Sau cîţi, la vederea unor flăcări, se gîndesc simultan la graţie şi la moarte, şi cîţi poartă în ei frumuseţi îndepărtate care să le coloreze melancoliile? Oamenii care trăiesc indiferent, cărora natura nu le oferă decît o obiectivitate fadă şi rece, deşi pot fi perfect mulţumiţi cu viaţa, ea nu este mai puţin pentru ei o sumă de ocazii pierdute. Căci ei nu pot depăşi o formă de vizualitate ordinară. La omul comun, văzul, în loc să înghită obiectul, îl izolează, îl îndepărtează de la orice posibilitate de integrare şi asimilare.
Oricît m‑aş fi zbătut eu în această lume şi oricît m‑aş fi separat de ea, distanţa dintre mine şi ea n‑a făcut decît să mi‑o facă mai accesibilă. Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul universal, varietatea de forme a existenţei a fost totuşi în mine un prilej de veşnice încîntări şi tristeţi. Am avut momente cînd frumuseţea unei flori a justificat în faţa înţelegerii mele existenţa unei finalităţi universale, precum o pată în puritatea unui azur a fost de natură a‑mi aţîţa verva pesimistă. Cei ce interiorizează peste măsură descoperă în cel mai insignifiant aspect al naturii o revelare simbolică.
Oare tot ceea ce am văzut eu în viaţa mea să port în mine? Mă sperie gîndul că toate peisajele, cărţile, femeile, vulgarităţile şi viziunile sublime s‑au condensat într‑un creier şi că o parte din trecutul umanităţii s‑a actualizat într‑o biată conştiinţă. Aceste gînduri, viziuni, aspecte şi obiecte nu par a se fi subtilizat în ţesăturile unei substanţe nervoase, a se fi subţiat pînă la transparenţă într‑un mediu de o fineţe inexplicabilă, ci am impresia că s‑au transpus în mine ca realităţi, că o parte din existenţă apasă în infinitul meu lăuntric. Poate de aceea mă simt uneori atît de greu, de apăsat şi de copleşit, că aş vrea să uit în toate prilejurile pe care mi le oferă viaţa. Interiorizarea duce la prăbuşire, fiindcă prin ea a intrat oarecum lumea în tine şi te apasă dincolo     de orice rezistenţă. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de vulgaritate,    de artă şi de sexualitate numai pentru a uita?
 
— Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.
 
— Cîte mii de celule nervoase mă costă fiecare gînd? Iată întîia întrebare ce trebuie să şi‑o pună un gînditor existenţial şi organic, un gînditor viu.
 
— Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s‑a prăbuşit din cauza ideilor.
 
— Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece n‑au curajul fiecărei clipe. De ce n‑am pune în fiecare moment atîta pasiune şi atîta ardoare încît fiecare clipă să devină un absolut, o eternitate? Toţi învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar cînd aşteptăm nu putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într‑un viitor fad şi îndepărtat. Ar trebui să nu aşteptăm nimic decît de la sugestiile imediate ale clipei, să aşteptăm fără a avea conştiinţa timpului. Salvarea nu poate fi decît în recîştigarea imediatului. Căci omul este o fiinţă care a pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.
 
— De cînd trebuie să înceapă fericirea noastră? De cînd ne‑am convins că adevărul nu poate exista. Căci de aici orice mod de salvare este posibil, chiar dacă ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în imposibilitatea adevărului sau acela ce nu se bucură de această imposibilitate n‑are decît o cale de salvare, pe care n‑o va găsi însă niciodată.
 
— Excesul de subiectivism, la oamenii care n‑au ajuns la credinţă, nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult de tine însuţi, nu poţi ajunge decît să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de orice măsură. În amîndouă felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.
 
Ar trebui ca omul să înceteze să fie, sau să devină un animal raţional. Mai bine să devină o fiinţă absurdă care în fiecare moment riscă totul, cu fantezii periculoase şi exaltări infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot ce oferă lumea şi a tot ce nu oferă. Idealul oricărui om ar trebui să fie încetarea de a fi om. Şi aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului absolut.
 
Iubirea de oameni ce răsare din suferinţă seamănă cu înţelepciunea ce izvorăşte din nefericire. În amîndouă cazurile, rădăcinile sînt putrede şi izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană, rezultată dintr‑o dăruire firească şi dintr‑un elan irezistibil, poate fecunda şi sufletele altora şi poate comunica o intimitate caldă şi senină. Aceea ce rezultă din suferinţă ascunde prea multe lacrimi şi suspine pentru a nu împrăştia raze de o claritate amară, în care punctele negre pătează puritatea iubirii. Este prea multă renunţare, prea mult chin şi prea multă nelinişte, pentru ca această iubire să fie altceva decît o infinită concesivitate. Ierţi totul, admiţi totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Şi cum să mai iubeşti, cînd nu eşti ataşat de nimic? Iubirea de oameni din suferinţă este vidul acelui suflet omenesc între tot şi nimic, întocmai cum, într‑un suflet cu amoruri ratate, numai donjuanismul mai are un sens. În creştinism nu există iubire, ci numai concesivitate. Iar pe acela care s‑a crezut mîntuitorul lumii, dacă l‑ar fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n‑ar mai fi avut nici măcar această concesivitate, această indulgenţă, care este mai mult o aluzie la iubire decît iubire.
Iubire din suferinţă? Ea poate fi nemărginit de mare, dar florile acestei iubiri nu se înrădăcinează mai puţin în otravă.
 
Totul este posibil şi nimic nu e posibil; totul e permis şi nimic. În orice direcţie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importă care alta. Ori realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum totuna este dacă taci sau dacă strigi. Poţi găsi totului o justificare, precum nu poţi găsi nici una. Totul este în acelaşi timp ireal şi real, absurd şi firesc, fantastic şi plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia, precum nici o idee nu e mai bună decît alta. De ce să te întristezi de tristeţea ta şi să te bucuri de bucuria ta? Ce‑ţi pasă dacă lacrimile tale sînt de plăcere sau de durere? Iubeşte‑ţi nefericirea şi urăşte‑ţi fericirea, amestecă totul şi confundă totul. Renunţă la distincţii, la diferenţieri şi la planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtată de valuri. Fii rezistent unde nu trebuie şi laş unde ar trebui. Cine ştie dacă în felul acesta nu vei fi mai cîştigat? Şi dacă nu cîştigi, ce e dacă pierzi ceva? Este ceva de pierdut şi ceva de cîştigat în această lume? Orice cîştig este o pierdere, precum orice pierdere este un cîştig. Pentru ce oamenii mai aşteaptă o atitudine determinată, idei precise şi vorbe corecte? Simt că ar trebui să vărs foc pe gură, ca răspuns la toate întrebările ce mi s‑au pus şi ce nu mi s‑au pus.
 
Cum s‑ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva noastră, dîndu‑ne seama că ea nu provine din afară, ci din noi înşine. Dacă ne‑am da seama în fiecare moment că totul depinde de răsfrîngerea în conştiinţa noastră, de amplificările interne şi de ascuţimea sensibilităţii, atunci am ajunge în fiecare clipă la acea luciditate în care realităţile se situează în justele lor contururi. Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire are nevoie de concursul permanent al acestei lucidităţi, ce corectează exagerările sau anticipările sensibilităţii, deoarece el nu s‑a analizat pînă acolo, încît spiritul să se cristalizeze autonom de viaţă. În cazul oamenilor nefericiţi, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra - nu în deznădejde, ci în imbecilitate.
Este un semn de mare rezistenţă în a rămîne în deznădejde, precum este un semn de mare deficienţă în a ajunge la imbecilitate în urma unei îndelungi nefericiri. Trebuie o adevărată educaţie, un efort lăuntric persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educaţie şi orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face, nu poţi deveni fericit dacă ai apucat pe drumul nefericirii. Poţi trece de la fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamnă că fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. În fericire, simţi că lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e; în nefericire, oricum afară de cum e. Şi deşi îţi dai seama de originea subiectivă a nefericirii, defectul personal îl converteşti fatal într‑un defect de constituţie metafizică.
Niciodată nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care să‑şi recunoască în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini ale lumii. Văzînd mizeria subiectivă în mizeria obiectivă a lumii, credem că ne uşurăm povara şi ne dispensăm de mustrările ce ar trebui să ni le facem. În realitate, această universalizare ne adînceşte nefericirea şi, prezentînd‑o ca pe o fatalitate cosmică, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o face mai suportabilă.
Disciplina nefericirii provoacă mai puţine nelinişti, mai puţine surprize dureroase, un chin mai atenuat şi o suferinţă mai stăpînită. Este o mascare aristocratică a consumării intime, o discreţie a agoniei în această disciplină a nefericirii, care însemnează aparent conştiinţa în momentele supreme, pentru ca tragedia să fie şi mai mare în adîncuri.
 
Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formală şi armonică se dezvoltă cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul în frumuseţe îşi găseşte o raţiune în sine însuşi, un echilibru intern şi o justificare integrală. Un lucru frumos nu‑l putem concepe decît aşa cum e. Un tablou sau un peisaj ne încîntă în aşa măsură, încît noi nu ni‑l putem reprezenta în momentul contemplaţiei decît în forma ce ni se prezintă. A privi lumea sub semnul frumuseţii este a afirma că lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e. Într‑o astfel de viziune, totul se topeşte în armonii şi străluceşte în splendori, iar aspectele negative ale existenţei nu fac decît să intensifice farmecul armoniilor şi strălucirea splendorilor. Frumuseţea nu va salva lumea, dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umblă pe această cale. Se poate ca frumosul, în această lume de antinomii şi de paradoxuri, să fie în afară de aceste anomalii? Întreg farmecul şi întreaga structură particulară a frumosului derivă din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv, pentru cel ce trăieşte frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul estetic exprimă paradoxul de a reprezenta absolutul în formă, de a obiectiva în forme limitate un infinit. Căci ce înseamnă asietatea, împlinirea totală, fără posibilitatea de a concepe altă modalitate de realizare decît a prezenta un absolut simţirii noastre? Despre imposibilitatea reală a acestui absolut, despre contradicţia esenţială şi organică, noi nu ne dăm seama în momentul de contemplare a frumosului, ci trăim în cea mai naivă participare un absolut care se dovedeşte obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în formă, absolut întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de emoţia estetică, în clipa viziunii frumosului, el este însă o contradictio in adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este atîta iluzie în orice ideal de frumuseţe, încît întinderea ei este nedeterminabilă. Şi ceea ce este mai grav e că premisa fundamentală a oricărui ideal de frumuseţe, după care lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e, nu rezistă nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia să fie oricum, numai aşa cum e nu.
 
Pentru ce oamenii doresc să realizeze neapărat ceva? N‑ar fi incomparabil mai bine să stea suspendaţi sub soare, într‑o linişte senină şi într‑o tăcere admirabilă? Ce este de realizat, şi de ce atîta sforţare şi atît imperialism? Omul a pierdut simţul marilor tăceri, al marilor linişti ce îmbată fiinţa cu arome de eternitate. Deşi conştiinţa este fructul unei deficienţe vitale, ea nu s‑a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate, ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a imperialismului vital. Nemaiputînd trăi în prezent, adună mai mult decît trebuie vieţii, aglomerează material care îl apasă şi îl subjugă. Astfel, sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care conştiinţa a separat pe oameni în două categorii mari, este dintre cele mai ciudate şi el e de natură a explica pentru ce omul este o fiinţă atît de puţin consistentă, care nu‑şi poate fixa un centru de energie şi de echilibru. Atît cei pe care conştiinţa i‑a dus la interiorizare, la chin şi la tragedie, cît şi cei pe care i‑a avîntat într‑un imperialism nelimitat, într‑o groaznică dorinţă de achiziţie şi de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibraţi şi nefericiţi. Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n‑a făcut încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît unul pe cruce.
Feriţi‑vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenţa lor nu poate fi decît plictisitoare, incoloră şi fadă. Căci despre ce vă poate vorbi un om incapabil de viciu, decît despre morală? Şi cine n‑a depăşit morala înseamnă că n‑a adîncit nimic din experienţele pe care le oferă viaţa, că n‑a ratat nici un elan şi n‑a transfigurat nici o prăbuşire. O existenţă mare începe de acolo de unde pentru ea sfîrşeşte morala, fiindcă numai de aici ea poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar dacă obstacole o împiedică de la realizări efective. Se cer infinite transfigurări pentru a ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca fără remuşcări în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o complexitate atît de bogată, încît nici o direcţie şi nici o formă de viaţă să nu‑i fie închise. Tirania exteriorului şi a generalului, ce domină existenţele comune, dispare pentru a‑i lua locul absoluta spontaneitate a existenţei unice, cu norma topită în fluidităţile ei interioare, cu legea în ea însăşi, dincolo de orice formă şi de orice schemă. Cum să nu dispară morala pentru o astfel de fiinţă, care poate fi cea mai generoasă fiindcă este atît de absurdă încît poate să renunţe la lume şi ca atare să dea tot ce se poate da? Generozitatea este incompatibilă cu morala, cu această raţionalitate a obiceiurilor, conştiinţei, cu această mecanizare a vieţii. Orice faptă generoasă este absurdă, este o renunţare ce nu se poate găsi la omul comun, care se îmbracă în hainele moralei spre a‑şi ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevărat moral începe de acolo de unde s‑a lichidat cu morala. Meschinăria moralei cu norme raţionale, cu legi fixe şi cadre exterioare nu se evidenţiază mai bine ca în condamnarea viciului, această expresie de tragic carnal şi de tulburare pasională, ce creşte din prezenţa spiritului în carne. În orice viciu este prezentă o tragedie a cărnii, un salt al cărnii din fatalitatea ei, o încercare de sfărîmare a limitelor imanente ce încarcerează elanurile pasionale. O plictiseală organică se ridică pînă la o deznădejde a nervilor şi a cărnii, din care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptăţi. Atracţia tuturor celorlalte forme decît cele normale picură în senzaţiile viciului o nelinişte tulburătoare, diversă în consecinţe şi complexă în agitaţii. În viciu, spiritul pare că a devenit sînge şi se agită ca o forţă imanentă în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fără concursul spiritului, fără intervenţia conştiinţei. Viciul reprezintă o formă de triumf a individualului. Şi cum ar putea reprezenta carnea individualul, fără o intervenţie din afară? Acest amestec de spirit şi carne, de conştiinţă şi sînge, creează o efervescenţă extrem de fecundă pentru acela care e prins în seducţiile viciului. Nimic nu este mai respingător decît viciul învăţat, împrumutat şi afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care îl ştiu transfigura, care pot devia această deviere. A‑l trăi brut, criminal, vulgar este a‑i exploata numai materialitatea lui scandaloasă şi a‑i neglija fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenţă. Viaţa intimă, pentru a atinge anumite înălţimi, nu se poate dispensa de neliniştile viciului. Şi nici un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc să considere viciul un pretext, îl transformă într‑o finalitate.
 
Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul. Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într‑o femeie, care la cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări.
Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta transfigurare, încît să‑mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate? Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce mai poţi găsi într‑o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii, diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic pe care nu‑l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii intense, este de a găsi mister într‑o singură fiinţă, de a descoperi - sau mai precis a inventa - un infinit într‑o existenţă individuală de o deconcertantă finitate.
Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este avantajul şi defectul celor certaţi cu Eros, dar care au destule rezerve de viaţă pentru a nu ajunge la o impotenţă psihică sau erotică. Necesitatea de a varia aspectele lumii, născută dintr‑o plictiseală organică, duce în domeniul iubirii la donjuanism. Toţi oamenii care au dus viaţa interioară pînă la ultimele ei limite, care au disperat de sensul vieţii şi care se chinuiesc pe culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca şi antipodul lor, oameni înguşti, lipsiţi de viaţă interioară, cu posibilităţi extrem de reduse de înţelegere şi simţire. Viaţa prezintă această ciudată dualitate de a întruni în realizarea exterioară pe cele două tipuri opuse de oameni: pe deficienţi şi pe cei preaplini. Tot simţul psihologic este în a percepe dacă cineva a ajuns la o formă respectivă de viaţă din preaplin sau din deficienţă. Unul poate fi vicios şi imoral din deficienţă, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din incapacitate, din lipsă de rezistenţă şi de gîndire, altul din exces de problematică şi de interioritate.
Lumea cade în greşeala de a pune pe acelaşi plan de viaţă sufletească pe toţi acei oameni care seamănă, exterior şi aparent, în realizările lor. Donjuanismul este interesant şi simptomatic numai la aceia la care apare ca un fruct al disperării, al unei prea bogate reflexivităţi şi preocupări lăuntrice. Cine pe culmile disperării nu este un donjuan, acela nu şi‑a asimilat disperarea organic, nu a trăit intens stările de limită, arderile şi consumările supreme, ci le‑a încercat artificial, ca într‑un vag presentiment. A fi un om de mari singurătăţi înseamnă a iubi pe toate femeile. Şi a iubi pe toate femeile înseamnă a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vieţii nu pot fi decît nişte diletanţi ai Erosului, căci ei au pus prea multă pasiune în problemele vieţii, pentru ca să mai aibă pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile disperării, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime.
 
Am încercat într‑o mare tăcere şi într‑o mare singurătate, în mijlocul naturii, departe de oameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult nesfîrşit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m‑a năpădit, a trecut prin mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil. Închizînd ochii, întreaga lume pare că s‑a topit în creierul meu, prin care ea trece într‑un elan torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din mine în forme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază voluptuoasă. Am simţit atunci nu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe, toată esenţa misterioasă a destinului uman, dar şi cum în el se poate concentra universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii. Dacă ai închis ochii pentru a atinge o tăcere şi o singurătate mai mare, ai pierdut infinitul ce ţi‑l oferea perspectiva exterioară, pentru a cîştiga un infinit mai complex şi mai atrăgător. Şi în acest moment de extaz cosmic, de revelaţie metafizică, am simţit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum tremurul meu era tremurul fiinţei şi cum halucinaţia mea era halucinaţia existenţei. Şi m‑am simţit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existenţa acestei lumi.
 
Cine îşi înalţă aripi în mine, de simt cum zborul meu mă avîntă într‑o nebună şi barocă expansiune? Să fie aripile eternităţii care mă ridică în infinit, mă tulbură şi mă însingurează? Simt toată confuzia eternităţii în mine şi sorb miresmele infinitului cum aş sorbi o otravă. Beat de eternitate şi atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avînt prin imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într‑un nimic îmbietor pe care mi‑l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de nori. Cui să mă închin prin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste singurătăţi, la cine să mă opresc în aceste evoluţii cosmice şi unde să privesc ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul în fantastica mea viziune şi cum nu mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acest drum cosmic, asemenea unei supreme aventuri, parcă‑l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu există popas. Şi astfel, nu‑l voi găsi niciodată.
 
Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvenţă mare de depresiuni într‑un om care are atît elan, încît în fiecare moment să fie viu. O fatalitate organică provoacă depresiuni incontinue, fără determinante şi excitante exterioare, numai dintr‑o adîncă tulburare internă; aceste depresiuni înăbuşă pîlpîirile elanului, atacă permanent rădăcinile vieţii şi distrug bucuria naivă şi instinctivă de a trăi. Se afirmă cu totul greşit că devine cineva pesimist în urma unei deficienţe organice, în urma unor slabe posibilităţi vitale. În realitate, nimeni nu devine pesimist dacă n‑a avut anterior atît elan încît să fi dorit viaţa cu o ardoare pasionată, chiar dacă această ardoare n‑ar fi intrat în conştiinţa respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare se întîmplă ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienţă în pesimism este consecutivă depresiunilor. Căci numai la un om cu elan, cu aspiraţii şi cu pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumă din viaţă, precum valurile mării din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la nici o încordare, la nici un paroxism şi la nici un exces, ci la o stare de indiferenţă şi apatie, de stingere lentă şi de monotonie liniştită, din care nu pot reieşi acele reacţiuni personale şi dureroase caracteristice pesimismului. A fi pesimist înseamnă a prezenta un paradox organic, ce dă naştere la contradicţii insurmontabile şi fatale, care explică efervescenţa atît de profundă a tuturor pesimiştilor. Şi cum să nu fie un paradox organic în această îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai puţin frecvent elan? Că în cele din urmă depresiunile consumă elanul şi compromit vitalitatea, este mai mult decît evident pentru cine înţelege că depresiunile sînt adevărate atentate la viaţă. Împotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult neglijate temporar, prin o ocupaţie intensă sau prin distracţii; dar după aceea apar într‑o şi mai mare intensitate. Numai într‑o vitalitate neliniştită poate apărea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistenţele vieţii se reduc şi scad progresiv, în conştiinţa omului se reflectează dureros acest proces de intrare în moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial şi organic - decît după ce viaţa, în lupta disperată împotriva depresiunilor, nu s‑a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în conştiinţa omului destinul ca formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenţa lumii ca pentru a ne arăta, mai dureroase şi mai apăsătoare, zădărniciile acestei vieţi.
Trebuie, într‑adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face din ireversibilitatea vieţii decît o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în fond, decît o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă: niciodată! - după fiecare întîmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvînt, simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este desigur a fi pierdut totul, a fi atît de departe de viaţă pe cît eşti aproape de nimicul în care te aruncă moartea. Este îngrozitor cînd te gîndeşti că după moarte îţi sînt definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate aceste, să poţi spune despre tot ce ai auzit şi văzut: niciodată, niciodată! Este ca într‑o absurdă călătorie internă, care te‑a separat radical de lucruri, deşi prezenţa ta fizică se află în imediata lor apropiere.
 
Cum o să pot admite că eu nu sînt făcut pentru viaţă, cînd în realitate viaţa nu este făcută pentru mine? Căci s‑ar putea foarte bine ca în alte forme de viaţă, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat să trăiesc, eu să pot fi fericit şi încîntat, dominat de voluptăţi pe care ceilalţi nici nu le‑ar bănui? De ce să mă sacrific în gînd, de ce în ordinea conceptibilului să nu admit că eu m‑aş putea potrivi într‑o altă formă de viaţă, într‑o altă alcătuire de existenţă? Şi atunci, de ce să nu găsesc toată vina în această viaţă, iar nu în mine? Ar trebui mai puţin ireparabil şi mai multă absurditate acestei lumi, pentru ca să se poată schimba. Absurditatea ei de pînă acum depăşeşte cu prea puţin platitudinea, pentru a‑mi îngădui cea mai redusă iluzie. Aş putea crede în această lume cînd ea s‑ar schimba pentru mine. Sînt prea orgolios pentru a vedea răul din lume în răul din mine. Eu însă nu mă voi schimba niciodată după această lume.
 
Iraţionalul din viaţă apare, în consideraţiile noastre, într‑un dublu aspect: iraţionalul ca dinamism orb ce refuză orice ierarhie de valori şi iraţionalul ca realitate în a cărei asimilare trăieşti naiv, mulţumit şi echilibrat. Această accepţie dublă a iraţionalului explică de ce putem spune că viaţa n‑are nici un sens, ea fiind iraţională în esenţa sa, precum şi de ce susţinem posibilitatea de salvare numai prin experienţa naivă a iraţionalului. Apropierea inconştientă de esenţa iraţională a vieţii te menţine într‑o stare de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate şi manifestare sînt formele vieţii. Tot ceea ce faci răsare din sîmburele vieţii, dintr‑o obscură productivitate vitală. Experienţa naivă a iraţionalului te situează în imanenţa substanţială a vieţii. De aceea, naivitatea este o expresie directă a iraţionalului. În naivitate individuaţia nu reprezintă un principiu de tragism, fiindcă în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic fluxului iraţional al existenţei. Şerpuirile acestui flux pot fi cît de complicate; atunci cînd trăieşti în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece drama se distribuie pe întreaga sferă a vieţii şi nu se reflectează în conştiinţă, nu suferi o dramă unică, individuală şi chinuitoare în afară de lume; nu încerci dualismul care izolează pe om în lume din cauza hipertrofiei conştiinţei. Prin conştiinţă, reflexivitate şi interiorizare, depăşeşti iraţionalul; dar numai pentru a ţi se revela într‑o deconcertantă proeminenţă. Căci această depăşire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din noi nu facem mai puţin parte din iraţionalitatea în genere. Iar cînd acest biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se întîmplă decît pentru a ne descoperi şi mai mult iraţionalul, ca dinamism orb, indiferent oricărei teleologii şi oricărei ierarhii de valori. Omul este astfel constituit, încît el cere în fiecare moment   o ierarhizare a valorilor, o scară de valori şi o sumă de criterii. În faţa fenomenului iraţionalităţii vieţii, a evoluţiei ei fără nici un scop, care face din viaţă un avînt haotic de forme debordante şi necristalizabile, exigenţa unei ierarhii de valori este o simplă exigenţă. Şi atunci se naşte revolta conştiinţei împotriva vieţii, revolta omului detaşat de viaţă împotriva iraţionalului, la care revoltă, viaţa răspunde omului: mlădiază‑te după mine şi renunţă la conştiinţă, la principiul separativităţii şi, tîrît în fluxul iraţionalului, vei înceta să cauţi un sens acolo unde nu e.
 
A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decît tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decît îşi închipuiesc oamenii. Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi complicaţia problemelor să te fi dezgustat atît de tare, încît să nu te mai intereseze decît tăcerea şi strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii, deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şi bat în urechi asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorităţi vide, în vibraţii iritante şi în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi se dezgoleşte într‑o nuditate stearpă şi respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau o consistenţă expresivă, ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară rămîne ca un murmur îndepărtat, monoton şi egal, neputînd în nici un fel să excite nuanţele vieţii sufleteşti, să trezească un interes sau o curiozitate. Atunci îţi pare inutil să‑ţi mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să mai impresionezi pe cineva, şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere cresc în agitaţia sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te‑ai frămîntat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te‑ai chinuit pe culmi, cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme sfîrşeşti prin a găsi în tăcere singura realitate şi singura formă de expresie, şi cine nu sfîrşeşte în tăcere înseamnă că n‑a văzut totul.
 
Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să‑ţi dea cheia misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti. Nu eşti un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi n‑ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atît de nefericit, încît să pricepi fericirea şi atît de rafinat, încît să poţi deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atîta ardoare, încît să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări. Proteic, polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vieţii să se combine în tine atît de multiplu şi atît de complex, încît extazul pe care‑l vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers. A fi psiholog înseamnă a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia condiţie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinţe să‑ţi fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiinţă proteică.
Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog, consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frînturi ale fiinţei tale. Şi în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr‑o pornire sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe. Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei avînd conţinuturi limitate, este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin inconştient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic. Orice psiholog sfîrşeşte însă prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrşit, pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem indiscret, care a pus prea puţină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns prin cunoaştere la deziluzie.
Puţină cunoaştere încîntă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cît cunoşti mai mult, cu atît vrei să cunoşti mai puţin. Cine nu suferă din cauza cunoaşterii, acela n‑a cunoscut nimic.
 
Stînd într‑o contemplaţie liniştită, fixat şi suspendat sub eternitate şi auzind tic‑tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica progresul în timp, este imposibil să nu simţi toată absurditatea mersului în timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evoluţiei şi al oricărui fel de desfăşurare. De ce să mergi mai departe, de ce să mai trăieşti în timp? Revelaţia subită a timpului în astfel de contemplaţii, care dă acestuia o proeminenţă vie şi strivitoare, pe care n‑o are niciodată în existenţa zilnică, este fructul unui dezgust de viaţă, al unei incapacităţi de a mai continua cu aceeaşi poveste. Şi cînd această revelaţie se întîmplă în noapte, absurditatea înaintării în timp se măreşte de senzaţia unei indescriptibile singurătăţi, deoarece atunci, departe de oameni şi de lume, rămîi singur cu timpul în faţă, într‑o ireductibilă dualitate. Timpul, în această senzaţie de părăsire nocturnă, nu mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o acţiune şi cu nici un obiect, ci seamănă unui vid ce creşte progresiv în existenţă, unui vid în continuă dilatare şi evoluţie, ca o ameninţare de dincolo de lume. Nu mai poţi auzi în liniştea şi tăcerea contemplaţiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul şi pocnetul repetat asemenea unui dangăt de clopot într‑o lume moartă. Drama omului şi a timpului n‑o trăieşte decît acela care a separat timpul de existenţă şi care în această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum creşte în el timpul asemenea morţii.
Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea, pentru a o declara banalitate. Să‑ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la oameni, să iubeşti totul, într‑un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le‑ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranţelor.
Oricît m‑aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate ale existenţei mele.
Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu. Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd toţi oamenii te‑ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n‑au putut pătrunde în alţii ca să‑i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi adîncimilor.
Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar cine poate avea o iubire atît de mare?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog, fiti atenti la cuvintele pe care urmeaza sa le scrieti.Bunul simt este cel care trebuie sa primeze si sunt sigur ca asa veti face.Multumesc...:-)
Please pay attention to the words that is going to write here.Common sense is the one that should be a priority and I'm sure you will.Thank you...:-)