Adâncuri ale disperării fără început și fără de sfârșit, așteaptă să mă scufund în ele așa cum e viața ca o expresie dincoace și dincolo de absolut, privind spre ea fascinat de dansul copacilor unduiți de vânturi și furtuni, acoperiți de întunericul nopților, visând că am sădit câțiva ani ce au prins rădăcini apoi trezit de soarele și lumina lui la realitatea ce doare, tristeți create parcă într-o existență aflată dincolo de mine, acceptând oarecum tot ceea ce există lăsându-mi gândurile purtate printre nori așa cum viața merge mai departe în eternitate, limitat de propriile-mi simțuri disipate într-o lumină senescentă greu de văzut într-o perspectivă apropiată, prăfuită de secundele unui timp ce uneori ni se pare imens și atât de trist, la fel ca felinarele din curtea mea și cele de pe Île de la Cité din centrul Parisului unde țârâie greierii scrutând întunericul și peste speranțele-mi deșarte, despuiate aidoma femeilor din scrierile lui Gabriel García Márquez, îngrămădite de fantezia mea în gondolele negre de pe canalele din Veneția cea melancolică și cuprinsă de străvezime, diafanitatea respirației lagunei fiind acoperită de culori livide și reflexii ireale care o înfășoară, simplitatea unui adevăr putând schimba viața într-o clipă simțindu-ne pașii pe drumul firesc al Universului plin de versanții muntoși, de povârnișuri, încercând să aleg măcar o scară rulantă s-ajung mai degrabă la tine, trecând printr-un labirint ascuns de credințe simțite în adâncurile ființei mele, ce nu-și găsește încă adevăratul loc în viață, căutând subtil energiile din univers privind ecranul existenței azi, refugiat în trăirile-mi interioare și reflectând desigur în conștiința-mi atât de sensibilă prevalând, uitând de fantasmele sexualității de parcă aș transfera dintr-o altă existență sentimente diverse, cele de tristețe și de teamă, de iubire și ură, impiedicându-mă să înțeleg, să judec și să cunosc prezentul amintindu-mi ziua când m-am simțit stăpânul universului avându-te lângă mine înălțându-mi simțurile până în cerul îndepărtat, extazul și fericirea fiind în acel moment eterne, apoi într-un moment al vieții cortina pe a cărei fațadă era scris sfârșit a coborât, lăsând o dâră de cenușă și ceață, lucrurile toate rămânând fără puls, culorile devenind inexpresive și fără nuanță, frunzele fără freamătul vântului, florile fără parfum, nemaiștiind decât despre resemnarea de a-mi continua viața, lipsit de afectivitate într-o alternativă tristă, înspăimântat de-a fi dușmanul ei, indiferența dintre noi ajungând mai mare decât distanța dintre Cer și Pământ lăsându-mă să mă-ntreb de-aș găsi ceva care să ne-aducă a doua viață, să te pot însoți până la capăt, să pot anticipa în imaginarul unei plăceri ca fiind posibilă din nou în realitatea de azi, dimensiune umană de fericire așteptată în spatele cortinei despre care am scris, nerăbdător, știind însă că totul a ajuns la limita a tot ce se poate suporta, ce mă-mbracă în culori ale anxietății, dorindu-te și lipsindu-mi, devenind un expert în această artă, poveste platonică nemaiștiind nimic despre tandrețe, valori estetice afective, uitând de visul despre iubire și dorință și de banala atingere privind spre granița dintre suflet și trup, uitând de elemente existențiale obișnuite încercând să descui buncărul plin cu amintirile plăcerilor anterioare, însă rămân pedepsit cu atâtea neajunsuri, amaruri penibile ale condiției mele umane de-a fi pe deasupra muritor, căutând totuși speranța de-a mă face să trăiesc, dorința, plăcerea de-a te avea din nou reînoind imaginar în acest moment din noapte, contractul făcut cu viața făcându-mă să n-am liniște dorindu-mi să scap de suferință și neliniști, să te regăsesc încercând să-mi amintesc jocul dintre tensiune și destindere, simpla atingere a pielii tale, a mâinilor, sărutul pe gât, însă uzura vieților noastre este mare, apărând deziluzia neștiind să iubim depășindu-ne propria noastră persoană, lipsindu-ne curajul de-a ne regăsi în armonie chiar fără acel nimic de cunoscut, de așteptat, degenerând totul doar într-un simț al solidarității conjugale cunoscându-te superficial în aceasta evoluție pământeană și fără limite, dorindu-mi să pot salva iubirea moartă clinic dintre noi, fadă și epuizata din stoc, să gust viața lângă tine, s-adorm în brațele tale și tot acolo să mă trezesc, să-ți fiu din nou complice pe imensul val, răpuși de beatitudine, de liniștea senină a iubirii care m-a părăsit devenind un străin fără tadrețe, singur cu-aceeași secvență matinală, aceeași repetiție a serii și nopții de câțiva ani, de luni până sâmbătă, duminica la fel în aceeași tacere, în doi dar fără tine, într-o sărăcie cumplită a dragostei, într-un abandon al plăcerii fără vreun sens al jocului fericirii, nemaiștiind despre aspirațiile, imaginarul și sensibilitățile tale, nemaiștiind parcă să-ți vorbesc, să te-ascult, să te fac să visezi, să te-nțeleg, fiind un asimetric lipsit de valoare și umilit privind derutat spre dramatismul singurătății măcinat de gândurile unui început ale sfârșitului care mă înspăimântă, pășind doar ca și-o umbră pulverizată a dorinței, îndepărtat defininitiv de tine, nerăbdător însă de-a trăi desfătat așteptând o viață întreagă după fericire aceasta însă lăsând doar pagini albe în urma ei, renunțând la ea ar fi ca și cum aș renunța să fiu om, după spusele filozofului Kant, acuzând soarta pentru vidul din zilele noastre, prăpastia vieții trăită până azi, știind că fericirea e imposibilă și lucrurile frumoase doar încep prin a sfârși atât de repede făcând loc nefericirii, uitând într-un final esența, uitând de mine însumi , lăsând la urmă dorința de-a revedea Paradisul, pe cei pierduți, destinul fericirii fiind acela al unei bucurii eterne iar axistența mea oferă lumii sensul și valoarea vieții mele, inventând ca mulți alții ceva ce mă face să uit cât de iremediabil nefericit sunt, oare e posibil să existe fericire sau e doar refuzul de-a vedea dincolo de vălul tristeții chiar și-atunci când uit de mine, doar amintirea unui nefericit pe nume Iov mă ține treaz spunând ca el...când speram la fericire a apărut nenorocirea, mă așteptam la lumină și-a sosit umbra, consolându-mă cu speranța ce nu m-a părăsit gândind la viață, la tine, cea cu părul răvășit de vânt, ce m-așteaptă imaginar pe pontonul spălat de valuri privind răsăritul și apusul unui soare care te iubește, spunându-ți parcă zi și noapte să-ți trăiești gândirea, iar eu călătorul ce nu mai sunt decât voință și senin acceptând ceea ce nu depinde de mine, frământat de temeri contemplând la fericirea cu tine, departe și dincolo de infinitul universului, crezând bucuros în eternitate luând cu mine amintirea ta , a iubirii de-nceput și mai apoi lipsind cea de azi, e doar o rămășiță, un fel de-aș vrea să fiu fericit și nu stiu cum, visând la ea neștiind desigur cum s-o găsesc, cum s-o trăiesc intrebându-mă dacă sunt îndeajuns de demn așteptând-o, e suficient să fiu, putând astfel să gândesc la tine, să te privesc cum îmbătrânești lângă mine, urmărind fericirea cu mine care nu înseamnă de fapt nimic, prefăcându-ne amândoi cât de fericiți suntem, ca să uităm că nu suntem, eu trăind un pic pentru trecut, mai mult pentru un viitor neștiut, nevăzut, iar prezentul nostru lăsându-l în seama secundelor și-a inimii ce bate acum pentru tine, iubesc apoi mă opresc, am pierdut duelul cu dragostea ce la-nceput era doar ca un cer senin chiar de era furtună iar tu frumoasă ca un vis, știu însă că atunci când te privesc sunt atâtea necunoscute neștiind cât de mare-ți e durerea de aceea mă simt atât de singur, riscând draga mea să mă repet scriind spre final câteva cuvinte din umbra singurătății, umbra mea, de-ai putea privi în adâncul ochilor mei ai vedea golul nemărginit plutind într-un haos al iubirii ce mă-mpresoară, neputându-ți desprinde apoi gândurile despre întunericul de afară unde umbra-mi e liberă într-o liniște tulburătoare, urmărită de-o pasăre mare de noapte, apoi nu se mai mișcă nimic în jurul ei decât apa mării cu albastrul ei și plină de mistere.
Costi Pop
Undeva aproape departe, Grossanktnikolaus, Banat
09 februarie 2022
Sursa foto - Pinterest
