_ _

joi, 22 martie 2018

SIMFONIA VIETII (2)





Ziua de ieri...e o iluzie, în mintea mea şi cea de azi şi cea de mâine, ca aia de ieri, că cea de azi va fi, la fel, doar o iluzie.Alaltăieri gândeam ca azi, era aceeaşi oră, am vrut să scriu pe un carnet...am renunţat, la fel ca ieri mi s-a-ntâmplat şi azi, în fine-am scris câteva rânduri, aproape-am terminat...
Mă tot întreb dacă e bine, să mă gândesc la ieri, la azi, la mâine, mai bine uit de toate aste`zile, privesc apoi cu ochii-nchişi si mă gândesc la tine.Iluzia de ieri şi azi, ca cea de mâine, e doar o părticică din ce a fost, ce e şi ce va fi, s-a scurs din timpul meu, iată, încă o zi şi nu se ştie-n lume şi-n veci, cât voi mai rătăci.Luni, a fost şi-acum o săptămână şi m-am gândit la tine, e singurul lucru, pe care-l mai ţin minte acum, marţi, am călătorit cam aceleaşi treburi le-am făcut şi m-am gândit la tine, miercuri, ca în celelalte zile, nu am prea reţinut din ce-am făcut, a trecut oricum şi nici nu vreau, ca să-mi mai amintesc, decât, că m-am gândit la tine.Joi aş fi vrut să uit de mine, cât de obosit am fost, însă, eu tot m-am gândit la tine, vineri, a trecut la fel, cred şi-s sigur, că iarăşi, m-am gândit la tine.Ieri a fost sâmbătă, din nou pe drum am fost, cu multe treburi, ce unele, nu şi-au avut, chiar niciun rost, doar asta a contat, că m-am gândit la tine.Azi e duminică şi orice-aş fi făcut, lucruri, pe care, încă nu le-am uitat, n-a fost, o clipă-n care, să nu mă fi gândit la tine.Ce va fi mâine, nu ştiu, chiar dacă aş vrea, ştiu doar atât, că este luni şi orice s-ar întâmpla, dacă voi mai exista, sigur mă voi gândi la tine. Ploaia se-aşterne din nou peste gândurile mele, ce s-au mai îmbunat de ceva timp, de când soarele mi-a încălzit parcă şi sufletul cuprins de-amar.Plouă cu vânt, ceaţa se lasă-ncet peste pleoapele pădurii, seara, e-aici aproape şi eu privesc, cum norii, gonesc pe cerul plumburiu, de parcă, ar vrea, s-ajungă undeva, la timp.Vântul e ploaie parcă, pe el îl simţi, nu-l vezi, doar murdăria lumii, când e prea puternic şi nervos şi el o-mprastie, pe unde vrea...Nu-i pasă nici de munte, nici de ape, nici de păduri, el bate.Uneori, adie atât de uşor, când soarele-a apus, încât mireasma serii, cu-al meu dor, se dispersează şi vine către tine.Ce fericit aş fi, să ştiu, că atunci, când la tine va ajunge, vei tresări şi te vei gândi la mine.Să zicem, că noi doi, ne cunoaştem şi suntem iubiţi, ne vom scrie, ne vom suna şi vom vorbi, despre orice, despre noi, ce facem, când ne vom revedea şi-alte poveşti, unele spuse aievea, iar în cazul ăsta, lucrurile sunt simple, doar timpul complicându-le uneori.Dar ce-am putea noi spune, când suntem străini, văzând doar poze ale fiecăruia şi-ai crede că ne-am cunoscut demult.Suntem străini, chiar dacă ne-am scris uneori...şi totuşi e doar o adiere de vânt, ce spulberă iluzii, planuri şi vise, ne-ncepute, care au stat deasupra unor gânduri, de vremuri aduse şi de vânturi.Am ieşit în ploaie, care, nu e singură, e acompaniată de puternicul Eol, eu parcă sunt puţin naiv, nu ştiu de ce şi vreau, ca ei, o clipă, să m-asculte, dacă vor, în drumul ce-l au către tine, să ducă cu ei, bucăţi din suflet, ce-mi aparţin şi care-s pline, toate, de iubire.O carte sunt şi-aceea, scrisă de cineva mai pesimist ca mine, dureri, mistere, nonsensuri am în pagini şi îmi doresc ca cineva să mă citească.În grabă, tu m-ai răsfoit fără răbdare şi printre rânduri mi te-ai strecurat, te-ai enervat, spunând că sunt prea triste, prea învechite-s pentru tine, ai rupt bucăţi apoi din mine şi într-o clipă ai vrut ca să mă arzi, scrisul din mine, nu poate să distrugă.Chiar şi la sufletul meu te-ai gândit, să-i faci ceva, cum şti tu cel mai bine să-l arzi, să mă distrugi, cenuşa s-o arunci peste oceanul suferinţei, ce mă cuprinde vie, rănită, fără gânduri, cu sufletu-mi ascuns.Hai spune-mi ceva, de ce nu-mi spui ce ai de gând, ce vrei să faci...? Te-ascult că ştiu s-o fac, aşa cum zi şi noapte am să tac, zăcând în necuvinte. pe masa aceea, când te-am abandonat, sau te-am lăsat, că mi-e totuna, ştiam că nimeni nu te va citi şi multă vreme vei sta închisă, prăfuită, fără ca cineva curios să vrea să te cunoască, aşa cum am făcut-o eu.Nici nu-ţi imaginezi cât am putut de bine ca să-ţi găsesc un loc, care nu e al tău, nu printre cărţi în bibliotecă, ci într-un loc, în care, nicicând nu ai ştiut că este-al meu.Vise deşarte că cineva-şi va aminti să-şi bea cafeaua, sau ceaiul ,de care tu ai amintit, chiar dacă paşii lui aici s-ar îndrepta, nici gând ca el să te găsească, apoi citind să te cunoască, poate ai vrea tu lucru-acesta să se-ntâmple.Ascultă, nu prea am timp de tine şi ţine minte draga mea, cartea nu-mi aparţine, dar cafeneaua(ceainăria veche)...da şi am închis-o şi te-am închis, nu ştiu ce-ai mai putea tu face e cam târziu, n-am ce-ţi vorbi şi lasă-mă în pace.Dincolo de tot ce pot vedea, cu ochi-mi plini de lacrimi, nu ştiu ce e, nu cred că e, ceva ascuns de noi şi mă întreb, de ce lumea-i atât de rea acoperindu-şi, în aparenţe fandosite, faţa, ce n-ar fi bine s-o arate nimănui.Noaptea-i acoperă şi vălul, ce-l poartă pe străzi pustii, alei înguste, locuri întunecate, ademenesc oameni, ce-şi fac păcate, margini sărăcăcioase, de-oraşe mari şi mici, le vezi mereu, ici, colo, în lumea asta mare.Nocturne gânduri, ce se opresc, dincolo ce pot vedea, cu ochi-mi plini de lacrimi, le-ai primit, în adăpostul inimii, acolo, unde, am intrat şi eu odat`şi le păstrezi doar pentru tine, însă mereu am încercat, să te visez, măcar să-mi pot aduce-aminte, deseori de tine.Dincolo de tot ce nu-nţeleg, ce poate fi? Sau tot ce înţeleg, e doar un vis scurt, cât o zi, o lună, poate-un an.Tot ce a fost, unde s-a dus, tot ce există, unde e, sau tot ce va fi, unde-om putea găsi...În locuri triste, printre ruine, pe străzi pustii, locuri întunecate sau printre cimitire, acolo, unde în veci, e-un somn al celor, care-au călătorit, în lumea asta mare-n lung şi-n lat şi e păcat, că nu mai sunt printre noi, pe unii, să-i putem privi, pe alţii, să-i putem iubi.Gândul, o face ne-ncetat, ochii mereu sunt plini de lacrimi, doar pentru ei, nu pentru lumea mare, nu pentru lumea rea.Iar pentru tine, la final de gând, dincolo de el şi de tot ce pot vedea, îţi spun că te iubesc, oriunde-aş fi în lumea asta mare, oriunde-aş fi, în lumea asta rea.Îmi place cine, ce şi cum eşti, uneori te comporţi, aşa cum priveşti lucrurile, lumea, pe moment, îmi placi şi aşa.Gândurile, nimeni nu ţi le poate şti, ele sunt atât de stranii, încât, uneori ele vin, de-a valma în mintea noastră. aspiraţiile tale, sunt încă nedefinite, pentru că tot şi toate din jurul tău, sunt în mare parte, false, aşa cum sunt de exemplu, tablourile din biserici, înfăţişându-i pe sfinţi sau chiar pe Cel de Sus. Orice fel de acţiuni privind ..."Ce-ai vrea să te faci când o să fi mare", sunt binevenite, atâta timp, cât te interesează şi te fac bucuroasă.Heeeiii, îmi place cum arăti, îmi place chiar şi nimicul pe care-l afişezi uneori, mă poţi urâ cât vrei, dar nu şi când vreau, să fiu prietenul tău, nu când realmente, sunt lângă tine, chiar dacă nu-ţi scriu, sau nu mă pot face înţeles,eu... nu te evit, nu eşti singură şi e bine, când recunoşti greşelile comise, care fiind atât de infime, nu-ţi pot provoca nici un rău, consecinţele aproape fiind, inexistente.  
"Ştreangul" lumii(din care fac şi eu parte), din jurul gâtului tău, care evident, indică prezenţa mea, acolo, e doar imaginar, nu-ţi poate face nimic, care să te rănească, respiră adânc, zâmbeşte şi mulţumeşte-i, cui crezi tu de cuviinţă, simplu, în fiecare dimineaţă, cam aşa: Doamne, îţi mulţumesc, pentru încă o nouă zi, în viaţa mea ! Apoi, vei merge mai departe(oricum vei merge...), fără să gândeşti că eşti o dezamăgire a propriei fiinţe, nu eşti aşa, poate cei care te-au iubit, sunt cei care s-au priceput, mai întâi să-ţi macine timpul, care, oricum s-a scurs, asta e, s-a dus, vine altul în schimb, de ce să fugi de tine, întâmpină-te cu sufletul tău mare şi bun.Au fugit, cei cărora le-ai spus iubiţi şi care vor fugi mereu, până vor realiza că e prea târziu, fugi spre mine, dacă ai câştigat maratonul cu propria-ţi fiinţă, poate fi lung, e vorba de timpul care va veni şi... care-ţi va deschide mintea, iar eu, în schimb, te voi iubi !  
Großsanktnikolaus, Banat  
22 martie 2018  

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Va rog, fiti atenti la cuvintele pe care urmeaza sa le scrieti.Bunul simt este cel care trebuie sa primeze si sunt sigur ca asa veti face.Multumesc...:-)
Please pay attention to the words that is going to write here.Common sense is the one that should be a priority and I`m sure you will.Thank you...:-)