Am dat viaţă morţii.( Mi-a fost atat de dor.)

 

Struguri de catifea,

îmi umplu licoarea

nebăută încă din

cupa ce jumătate-i

plină cu veninul tău,

păstrat în pivniţa

inimii tale reci, ca

sloiuri de gheaţă polară,

nici gând să poţi să o

dezgheţi atât de rece e

şi-atât de-amară,

cruste de mucegai

se-adună peste-a

timpului scurs prin

paharele vieţii murdare,

stropi de dulce-amar

din vinu-ţi nebăut

de-atâta timp

se văd lucind

pe catifeaua strugurie,

a perdelelor vechi

şi-mbâcsite de fum,

iubire şi-ntuneric...

tablouri vechi în care,

burţi imense se văd

ieşind de sub

sacouri strâmte, pătate

cu otrava-ţi de mine

nebăută încă

şi care-aşteaptă-n

cupa ruginită,

femei cu decolteuri

mari şi largi,

privirilor flămânde

ce-aşteaptă un

simplu semn

în colţuri obscure,

se văd râzând şi licărind

la strugurii de catifea,

la catifeaua strugurindă,

având pe mese

cupe ruginite şi pline

pe jumate cu veninul tău,

e-un loc în care m-am

întors şi e ultima oară

când mă aştepţi lugubră,

rece şi întunecată,

doar ceva lumânări arse

pe chipu-ţi mai lasă

o pată de culoare,

decât murdarul uleios

şi uns de chelnerii grăbiţi,

s-aşeze carnea friptă şi

grasă pe bucăţi de lemn

sau chiar direct pe masă,

acum pot să văd

păianjenii imenşi

ţinuţi de tine şi ascunşi

printre cutii cu lucruri fine,

ei sunt nişte

monştrii-acum,

mai liberi ca oricând

sorbind şi ei

din cupe ruginite,

otrava ta care

pe jumătate paharul

mi-a umplut, e-o cupă

ruginită de fapt

ca toate de aici,

mi-e frică s-o privesc,

mi-e teamă s-o ating,

sunt totuşi aici

pentru ultima oară

locului să-i dau viaţă,

fiindu-mi dor de

ochii tăi întunecaţi,

de ale tale buze

arzând ca-n iad,

mi-e dor de isterice

atingeri şi pline de venin

ce inima-mi atins-a

de-atâta timp,

de pivniţa întunecată-n

care mi-ai dat

sărut după sărut,

mi-e dor de chelneri

unsuroşi şi de

priviri ale femeilor cu

decolteuri mari şi largi,

lăsând să iasă afară

ceea ce noi putem

numi plăceri carnale...

sunt în sfârşit aici,

unde n-am vrut

ca să mai fiu,

cu gesturi tremurânde

m-aşez la masa ta

pe care printre cerceii

ieftini, brăţări

roşii-albastre şi

pahare goale, stă

neatinsă încă otrava-mi,

într-o cupă ruginită

şi mă gândesc, of iată,

că dintr-o sorbitură

am băut-o toată,

mi-a fost atât de dor,

acum sunt lângă tine,

am dat viaţă morţii în

pivniţa cu strugurii de

catifea, printre

păianjeni-monştrii, chelneri

burtoşi, femei cu

decolteuri mari, printre

pahare goale unse şi

murdare, printre otrăvuri,

toate ale tale

şi catifeaua strugurindă,

pe care...

ne-am iubit cândva.

 

 

 

Costi Pop

Zipf, Austria

24 decembrie 2013

Aruncând cuvintele în mare

Să-mi scrii

pe cerul

albastru,

când

sunt plecat

ca acum,

să mă întorc

văzându-l plin

de cuvinte

ale tale, doar

pentru mine,

să le adun apoi

pe toate

la-ntâmplare,

să le iau

pe rând

pe fiecare,

aruncându-le

în mare

să le spele

de vise,

să le urce

pe valuri,

uitându-mă

în zare după

cuvintele tale,

șoptindu-le

apoi să se

întoarcă

la mine, că

m-am întors

și eu

de-acum, după

atâta timp

la tine,

cuvinte

surâzând

lăsatu-le-am

știi bine,

la poarta

cerului albastru

să te întâmpine

și altă dat`,

atunci când

iarăși sunt plecat,

să-mi poți 

scrie cuvinte

despre tine,

să le adun apoi

să le iau cu mine

pe drumul

ce nu eu

l-am creat,

așa mi-a fost

că să-l străbat

de-atâta vreme

fără tine,

să-mi scrii, pe

ceru-albastru

dimineața

pe la ora zece,

când visele

demult s-au

reîntors

în noapte,

iar dorul meu

de tine

poate-mi trece,

chiar dacă

mi-aduc aminte

de iubire și

de șoapte,

cuvinte scrise

de tine, altele

decât cele

pe care eu

le-am adunat,

aruncându-le

apoi în mare

la-ntâmplare,

îți voi scrie

pe cerul

plumburiu

și trist ca mine,

singur ca și el,

doar aripi

îl străbat

în zbor, fulger

ce-aduce tunet,

cuvinte, ce pot

să-nsemne

un mister,

scrise

pentru tine,

de mine,

om ce-aduce

ploaia uneori,

stropi ce se

preling pe

buzele-ți ce

dau în clocot

și mă întrebi

apoi, la ce

gândesc...

știi bine

că nu pot

să mă prefac,

mai bine tac,

pot chiar

s-aștept

să-mi scrii

n`apoi, când

cerul meu

s-aduce-n

treaba lui,

haotic,

portret de

metamorfoză,

adunat dintre

cuvintele

din mare,

ocheade

femeilor

absente

pierdute-n

zare,

iertându-mă

c-am fost

mereu așa,

lăsat la poarta

cerului

plumburiu,

anunțând furtuni

de vânt, cu ploi

de apă vie,

păcătosul

fără de cuvinte,

doar cu cele

ale tale, scrise

pe cer albastru,

căutându-mă-n

ceasuri

din noapte

uitând de mine,

găsindu-mă

în amintirea ta.

 

 

 

Costi Pop

Austria,

08 februarie 2017

Săptămâna gândurilor mele

 

Luni, a fost şi-acum o săptămână
și m-am gândit la tine,
e singurul lucru pe care-l
mai ţin minte acum,
marţi, am călătorit
cam aceleaşi treburi le-am făcut
și m-am gândit la tine,
miercuri, ca în celelalte zile
nu am prea reţinut din ce-am făcut,
a trecut oricum şi nici nu vreau
ca să-mi mai amintesc decât,
că m-am gândit la tine,
joi aş fi vrut să uit de mine
cât de obosit am fost însă,
eu tot m-am gândit la tine,
vineri, a trecut la fel cred şi-s sigur,
că iarăşi m-am gândit la tine,
ieri a fost sâmbătă,
din nou pe drum am fost
cu multe treburi, ce unele
nu şi-au avut chiar niciun rost
doar asta a contat,
că m-am gândit la tine,
azi e duminică şi orice-aş fi făcut,
lucruri pe care încă nu le-am uitat,
n-a fost o clipă-n care
să nu mă fi gândit la tine,
ce va fi mâine nu ştiu
chiar dacă aş vrea,
știu doar atât că este luni şi
orice s-ar întâmpla,
dacă voi mai exista,
sigur mă voi gândi la tine.

Innerlohen, Austria
23 februarie 2014
Costi Pop

Brotherhood of Man - Save Your Kisses for Me (1976)

 

Paznicul nocturn

 

Voi fi santinela ta

în întuneric, să-ți

păzesc somnul

tulburat uneori

de vise, nu vreau

să știu de-am fost

vreodat` în vreunul

din ele să te apăr,

de răceala picăturilor

de ploaie ce cad în

noaptea ce frământă

sufletele în toate

părțile și le agită

precum valurile,

ce-mi amintesc

din nou de tine,

de jocul iubirii

amețitor și nebun

făcându-mă să

oftez, revenindu-mi

văzând niște umbre

negre, ce se mișcă

în noapte, ajungând

la mine întrerupte

de vântul ce fluieră

printre copacii muți

și adormiți,

tăcerea mea-i

acoperită de ploaie

și sunete diferite...

ce-aș mai vrea

să fiu lângă tine,

sunt aici însă,

ascultând muzica

tristă a ploii,

cu mâinile

prinse strâns de

amintirile cu tine,

pierzându-se încet

spulberate parcă

de vânt, în hăul

adânc al

întunericului așternut

peste noi și peste

umbrele ascunse,

în preajma mea,

aproape de tine,

dându-mi fiori de

groază ce se mișcă

tăcut în sufletul meu,

care n-are teamă

ca și mine, suntem

același aluat

uneori nedospit,

uitându-ne împreună

după minutele ce

se scurg ca apa de

ploaie peste fruntea

mea acoperită cu o

pelerină veche, găsită

pe puntea goală,

părăsită parcă de

marinarii istoviți,

știind că-i pot găsi-n

apropiere, cu capul

rezemat de mesele

murdare, pline de

sticle și pahare goale,

adormiți cu gând acasă

sau doar la ea, ridicați

de chelnerii grăbiți

s-adune totul după

acești istoviți, iar eu,

santinela ta din întuneric,

ca și o picătură de apă

într-un infinit, un azilant

ce poartă cu el,

pasiunea pentru tine,

exilatul nocturn

înfășurat în mantaua

de ploaie, atent

la umbre negre

ce șușotesc întretăiat

în abisul nopții, cu

cerul străbătut de nori

grăbiți, alungați de

vântul rece pentru

începutul de septembrie,

umbrele apropiindu-se,

gândindu-mă că vor

ca să pătrundă înăuntru,

ajungând înaintea lor,

sunt doar o santinelă

a întunericului, a ta,

ca să-ți păzesc somnul

uneori toropit de vise,

în care aș putea fi și eu...

deodată, răsar lumini

pe cer, ploaia a-ncetat,

umbrele negre

pierzându-se în zare

speriate de mine, sau

de ele, ce-apar din ce

în ce mai multe sclipind

deasupra mea, vântul

potolit se odihnește și el

după ce-a ascuns verdele

închis a copacilor de

lângă mine, ce parcă vor

să depice norii deasupra

casei tale, bântuită nopțile

de umbre negre ce

șușotesc nedeslușit

infiorându-te, decor

teatral sinistru, pânze

pictate de femei, tablou

schimbat ca prin farmec,

fără costume, noaptea

ascunzându-le goliciunea,

făcându-i fericiți ca pe

actorii ce-așteaptă

să fie aplaudați, umbrele

negre apărând mereu

fără să știi de unde,

însă acolo voi fi și eu,

santinela ta din întuneric,

ascunsă-n adâncul

sufletului tău,

păzitorul cu

pelerină de ploaie

lungă până la pământ,

scăldat de picurii

de ploaie,

câteodată mari ca și

cireșele de vară, nebun

după tine, cu mintea

aprinsă, planton în fața

unor umbre negre

ce se pierd mereu

în zare, când ploaia stă

și vântul nu mai bate,

deslușind atât de bine

acum, conturul tău

rămânând așa, pierdut

ca o jucărie ce-așteaptă

fiorii dulci trimiși de tine

ce licăre în asfințit,

lăsând la final

un plâns îndepărtat,

noaptea a trecut

și santinela a plecat

odată cu ploaia,

ce s-a prelins

pe zidurile

casei tale ca un ecou,

stârnit mereu,

anunțând-o

că-i vremea

ca să stea de pază,

umbre negre ce

șușotesc întretăiat

în abisul nopții

pierzându-se

în depărtare,

vor veni,

vor pleca, așa

cum fac și eu

în viața ta.

 

Costi Pop

Undeva departe, Austria

03 septembrie 2017

SIMFONIA VIETII (1)

Dimineţi la rând, te urmăresc, cam pe la aceeaşi oră, trecând prin faţa cafenelei mele preferate şi îmi imaginez, ce bine mi-ar fi lângă tine...pari că zâmbeşti, când soarele-ţi priveşte chipul, dar şi aşa, mereu te văd, un pic, cam tristă. Of, ce mult aş da, să ştiu de pot intra în viaţa ta, zâmbet şi bucurii în suflet să-ţi aduc, Doamne, ce mult aş vrea.Dacă ai şti că sunt aici, la câţiva paşi de tine, uneori, ti-ai ridica privirea, ce m-ar cuprinde, cu ochii-ţi verzi, ca de smarald. Ce bine-ar fi să intri într-o bună zi, la o cafea, te-aş invita, nu ştiu, poate, la masa mea, care mereu e singură, e doar cu mine la aceeaşi oră, când paşii tăi, atât de-aproape sunt de mine, de masa şi cafeaua mea, toate s-ar bucura, ca să te aibă doar pe tine, cea cu ochi verzi, cu părul negru, cu zâmbet cald, când soarele-ţi priveşte chipul şi tristă, cred, că nu eşti lângă mine.  

Dar pot eu şti din toate astea dacă te pierzi apoi, printre mulţime şi printre clipe, ale vieţii tale, ce nu-s a mele şi nu fac chiar nimic, ca să te am aproape, măcar la o cafea doar tu şi eu, la masa mea, de unde te privesc, şi-atât...Ce mult aş vrea, să ştiu mai mult şi mă întreb, atât de simplu, cine eşti tu, străina dimineţilor, din viaţa mea? Marea e agitată, cred, din cauza ta, cât de frumoasă poţi să fi...Valuri mari, se sparg de ţărm şi vântul spulberă din spuma alb-gălbuie, peste terasa, unde eşti şi tu. Şuvoaie cafenii, decolorează marea, din preajma mesei tale, cuprinsă de spuma ei, iar câteva bărci sunt trase, sus, pe mal.Un grup de marinari, voioşi, se-apropie, să te privească, aşa frumoasă eşti...De-a lungul mării, se văd fâşii netede de pământ, pe care-aş vrea să stau şi de acolo, să te pot privi şi eu. Vântul, usucă noroiul, lăsând în urma lui, firicele de praf.Aş vrea să cred, că tu eşti cea de pe terasă...deunăzi, am urmărit tot bulevardul, de-a lungul mării, o femeie, ce semăna într-un fel cu tine, temându-mă de ea, să mă apropii, ştiind că nu eşti tu, temându-mă ca să nu pierd din sentimentul ce mă încearcă şi acum...acela, c-am să te pierd curând, că ai să mă părăseşti.Câteva clipe moarte, am adunat de pe covor ce trist s-au revărsat, din timpul iubirii noastre, păstrate într-o clepsidră, ce (am) s-a spart lăsând urme de sânge...negru din sufletu-ți amar.L-am alungat într-un final, că era negru și murdar...De ce să-ți fie dor, când ai trăit iluzii în umbra amintirilor, vrând aripi ca să dai iubirii ce plânge, cu lacrimi, pe care le strângi în pumn, e-n zadar.Te văd prin bezna simțirii tale, cum cauți răvășit speranțele, pe stânci și în prăpastia rece.  

Le vezi apoi pe toate-ndoliate, pe zdrențe ale timpului ce din păcate a trecut și va mai trece.Te văd apoi cu multe chei în mână, ale trecutului încătușat cu vise, de-ale tale, frumoase toate, dar și regrete când stai să te gândești numai la ele, la ziua cea dintâi când mi-ai mărturisit...ceva ce am ucis și n-a fost greu în schimbul unor promisiuni și-acelea false.E unu ceas, în miez de noapte și eu mă plimb, pe aleea din cimitir.Câteva lumânări mai ard, semn că cineva, a mai trecut pe-aici, nu demult...Îmi luminează și ele drumul, așa cum și lampadarele o fac, neștiind ce caut , așa târziu, nici eu nu știu cum am ajuns, sunt trist.E frig și ceața pustie din locul de veci, mă face să-mi ridic gulerul de la palton și să-mi indes mâinile tremurânde în buzunarele largi și goale, de obicei, pe-o vreme ca asta, se-ascund, mănuși negre, din piele pe aici și deseori, găsesc o căciuliță, șaizeci la sută lână, iar restul...ce o fi, ce rost mai are să știi? Sunt singur, cel puțin așa observ, uitându-mă în direcțiile toate, dar e straniu, pentru că merg, pe alee, de parcă aș veni, privesc spre stânga și văd toate cele patru zări, văd dincolo de cruci și de morminte, văd, prin întunericul, ce-mi aduce-aminte, de zi, mă văd mergând, cu mâinile afundate în buzunarele mari de la palton și goale și nu-mi explic ce se întâmplă, dar iată, că cineva apare, e o femeie, sigur e chiar lângă mine-acum, mă-nvăluie cu răcoarea ei, am reîntâlnit-o, într-o altă poveste sau o poezie, în care, am dat viață morții, fiindu-mi de ea, atât de dor.Te iubesc, îmi spune, pe aleea largă din cimitir sub lumini de lampadar și miros de lumânări, unele arse, altele, încă mai pâlpâie, ca viața mea, de dinainte, de a fi aici, atunci când pentru ea m-am întors, în locul rece, ca cel de astă noapte, acolo, unde i-am spus, după ce otrava am băut: "Mi-a fost atât de dor, acum sunt lângă tine, am dat viață morții, în pivnița cu strugurii de catifea, printre păianjeni-monștrii, chelneri burtoși, femei cu decolteuri mari, printre pahare goale, unse și murdare, printre otrăvuri, toate ale tale și catifeaua strugurinda, pe care ne-am iubit cândva". Regăsesc în locu-acesta, unde-mi spui că mă iubești, păianjeni, ce lucrează ne-ncetat, pe toate crucile și mormintele mute.Mai vin, oameni veseli, mai apoi triști, când se-apucă de făcut curat, înarmați cu mături, perii, diverse ustensile de curățat, aprind o lumânare, apoi, unii grăbiți, își fac câte o cruce, două și pleacă, lăsând păianjenilor ce i-ai adus cu tine să-și facă din nou de cap, nepâsându-le de noi și de cei care-au făcut curat, care demult au plecat.De ce sunt confuz, sunt numai vorbe, eu nu simt nimic, gândesc eu oare, e totul atât de ireal?  

N-ar trebui ca să mă-ntreb, cine ești tu? De ce în urmă, ți-ai lăsat pivnița rece, cu mese, ce-au pe ele pahare goale, unse și murdare, iar printre ele, otrăvuri, mărgele și inele, cercei, toate ale tale. De când sunt iar cu tine, nu mi-ai spus nimic altceva, decât că mă iubești.Dispari, apari, din toate cele patru zări, purtând cu tine, mirosul pivniței, unde, eu am dat viață morții.Mă-ntreb din nou și nu aștept răspuns, de ce nu mai sunt eu, de ce nu mai exist? Mi-e dor de pivnița rece, de chelnerii burtoși și unsuroși, de femeile cu decolteuri mari, care, ocheade-mi aruncă pe furiș, unele fiind ascunse, după draperiile grele de catifea se pare, a fi neterminată și nu cred că se va-ncheia, doar când mă voi opri...când neputința umană, mă va cuprinde, mă va învălui. Struguri de catifea, îmi umplu licoarea nebăută, încă, din cupa, ce jumătate-i plină cu veninul tău, păstrat în pivniţa inimii tale reci, ca sloiuri de gheaţă polară, nici gând să poţi, să o dezgheţi, atât de rece e şi-atât de-amară.Cruste de mucegai, se-adună, peste-a timpului scurs, prin paharele vieţii murdare, stropi de dulce-amar, din vinu-ţi nebăut de-atâta timp, se văd lucind, pe catifeaua strugurie, a perdelelor vechi şi-mbâcsite, de fum, iubire şi-ntuneric... tablouri vechi, în care, burţi imense, se văd ieşind de sub sacouri strâmte, pătate cu otrava-ţi, de mine nebăută, încă, şi care-aşteaptă-n cupa ruginită.Femei cu decolteuri mari şi largi, privirilor flămânde, ce-aşteaptă un simplu semn, în colţuri obscure, se văd râzând şi licărind, la strugurii de catifea, la catifeaua strugurindă, având pe mese, cupe ruginite şi pline pe jumate cu veninul tău, e-un loc, în care, m-am întors şi e ultima oară, când mă aştepţi lugubră, rece şi întunecată, doar ceva lumânări arse pe chipu-ţi, mai lasă o pată de culoare, decât murdarul uleios şi uns de chelnerii grăbiţi, s-aşeze carnea friptă şi grasă, pe bucăţi de lemn, sau chiar direct pe masă...  

Acuma pot să văd păianjenii imenşi, ţinuţi de tine şi ascunşi, printre cutii cu lucruri fine, ei sunt, nişte monştrii-acum, mai liberi ca oricând, sorbind şi ei din cupe ruginite, otrava ta, care, pe jumătate, paharul mi-a umplut, e-o cupă ruginită, de fapt, ca toate de aici, mi-e frică s-o privesc, mi-e teamă s-o ating, sunt totuşi aici, pentru ultima oară, locului să-i dau viaţă, fiindu-mi dor de ochii tăi întunecaţi, de ale tale buze arzând ca-n iad, mi-e dor de isterice atingeri şi pline de venin, ce inima-mi atins-a, de-atâta timp, de pivniţa întunecată-n care, mi-ai dat sărut după sărut, mi-e dor de chelneri unsuroşi şi de priviri ale femeilor, cu decolteuri mari şi largi, lăsând să iasă afară, ceea ce noi, putem numi plăceri carnale...sunt, în sfârşit aici, unde n-am vrut ca să mai fiu.Cu gesturi tremurânde, m-aşez, la masa ta, pe care, printre cerceii ieftini, brăţări roşii-albastre şi pahare goale, stă neatinsă, încă otrava-mi, într-o cupă ruginită şi mă gândesc, of, iată...că dintr-o sorbitură, am băut-o toată...Mi-a fost atât de dor, acum sunt lângă tine, am dat viaţă morţii, în pivniţa cu strugurii de catifea, printre păianjeni-monştrii, chelneri burtoşi, femei cu decolteuri mari, printre pahare goale, unse şi murdare, printre otrăvuri, toate ale tale şi catifeaua strugurindă, pe care...ne-am iubit cândva.Am încercat să-ți sfărâm sufletul în bucăți, având pe moment un zâmbet trist și sadic, apoi pe urme de ruj și gânduri nespuse, m-am așezat...și-am reușit ca să filtrez din pulberea ce a ieșit...nu toată, păstrând pe mai târziu din ea, știi bine, că nu pot suporta nimic și mai ales pe tine, nici realitatea, nu e ceea ce pare și-o ocolesc...Ții minte c-am îndemânare? De ce să mă rănesc, fugind de adevăr, mai bine în minciună, fals, iluzii, care pe mine nu mă dor.Din pulberea rămasă, să mă droghez aș vrea, e-atât de bună, e pentru fericirea mea, mă reprezintă scena, nu e...nu e tutun cu gust de mentă, ieftin, ascultă-mă ce-ți spun.Și sufletu-ți rămas ți-l voi fuma, e pulbere și în foițe am să-l așez și-n vise să-mi aduc aminte doar de mine, nici gând de cei ce mă urăsc, încerc să-i ard în suflet și nu pe buze, așa cum ți-ai dorit, cu ale mele, într-o frază, resuscitând un vis....Va fi al meu și-l voi dormi într-una fără să sufăr, știu că voi fi fericit, chiar de n-oi avea curajul, la infinit să fiu...  

Când secundele vieții mele, în minute se transformă, iar orele în zile și lunile, în anii ce se scurg și nu mai știu nimic de tine, unde ești? Culorile vieții fără tine, nu le văd, nu le găsesc, să-mi fi pierdut oare mințile, sau ce-am făcut, cred ca nimic să n-aibă importanță.Ultima oară când m-ai sărutat și-n brațe tu m-ai strâns, mi-ai dat drumul repede, cât ai putut, în ochi te-am privit mai apoi și ți-am văzut câte o lacrimă ieșind din amândoi, am suspinat și m-am gândit, că nimic din tot ce-a fost, n-o să mai fie, și dragostea noastră s-a sfârșit, fără să pot Doamne, nu voi putea salva nimic din ea, n-am s-o mai pot aduce înapoi.E prea târziu să-mi întreb dragostea sau prea târziu să mă simt bine, chiar dacă lumea rea mă trage-n jos? Să-mi fi pierdut eu mințile, sau poate amândoi...Ce mai contează, nu am să dau `napoi, voi merge mai departe, îmi va fi greu, că te-am iubit...și iată tu m-ai părăsit, tu ești cu lumea rea care în jos mă trage ai reușit și nici că-ți pasă, de mine,de nimic, de tot cea fost cu noi, de tot ce-a fost vreodată.Umbre misterioase, învăluie culoarea nopții, vântul se mișcă-n voie, e doar la el acasă...ce dacă bate cu putere, lui nici că-i pasă, nici de lumină, nici de valuri, nici vorbă, de mine, sau de tine...De întuneric, ce-aș putea să-ți spun, că e sinistru, nu, aș fi puțin nebun, eu chiar l-am îmbrățișat, e uneori, chiar minunat, că nu îl poți vedea întreg, doar părți, iluminate de lună, licurici și stele, e-acolo pentru mine, când vreau ca să te văd, altfel de cum o fac, în plină zi, când răul, tot îl pot vedea, e-atât de hâd, și tot timpul el e vinovat, de tot ce nu-ți pot spune, de tot ce stă ascuns în întuneric și stă nemișcat.  

Doar fantasme ale timpului trecut, mă pot cunoaște bine, cine sunt, ele, cu mine-n noapte, alături, ca buni prieteni, planuri negândite punem la punct, despre iubiri ce nu s-au terminat, iar soarta vieții, i-a îndepărtat, despre răni ale prezentului, în care oameni, păcatele nu și-au iertat și despre mine...care, orb am fost și-mi pare rău, de poți a crede, în noaptea întunericului, ce-mi este-alături și-mi este sfetnic și-mi este prieten, n-am vrut ca să m-ascund, așa departe, ca să nu mă poți vedea când vrei, și nu ales-a-mi, ca întunericul, să mă iubească, în felul lui, imbrațișându-mi amintirile, rămase intacte din fiecare zi...nu am ales.El nu s-a supărat pe mine și nici nu m-a întrebat de ce te-am părăsit, de ce am vrut, ca să te fi uitat.Clipe tremurânde de iubire, mi-au mai rămas, ascunse-n noapte, ce locuri fantomatice și pline de mister, am putut ca să-mpresor, cât de frumos și sumbru, în același timp poate a fi...fantomele, din noaptea, cu vântul, căruia nu-i pasă de el, de valuri, sau de nori, de mine și de tine, de ploaie și furtună, de stele și de lună, veni-vor, ca să le fiu alături, în planul, ce împreună-n noapte l-am făcut, despre iubiri neîncheiate, neîncepute și multe chiar uitate, în colțuri ale inimii fierbinți, căruia de vânt nici că îi pasă și nici de întuneric și nici de lună, de valuri înspumate, de ploaie, de fantome sau furtună...îi pasă doar de tine.

Großsanktnikolaus, Banat  

18 martie 2018