Înșelătoare, o aparență de calm mă
cuprinde arătându-se uneori în toată splendoarea ei, stăpânit însă de
sentimentul ce mi-a adus intensitate, urmat de nedumerire, contrast opus unei
dezamăgiri luând forma singurătății absolute, tulburătoare agonie într-un
moment al vârstei neliniștite necuprinsă în descrierea mea, esența fiind tu,
eu rămânând doar omul ce vede și aude totul, opacul fiindu-mi atât de familiar
încât suferința-mi devenită obișnuință zilnică, tăinuită într-o liniște
absurdă, torturantă, toate destul de reale ca să-mi urmez visul, de-a trăi
oricum, iar tu dând sens vieții și delirului ce mă cuprinde, acela în care mă
văd cu tine mereu, o stare ce duce la disperarea că nu va mai fi nicicând o întoarcere,
nemaiputând fi pretutindeni unde-mi doresc acum, ca un exemplu să fiu cu tine
chiar și aici, dincolo de ape, unde se înalță munții acoperiți de zăpadă, iar
umbrele norilor acoperă albul plouat deunăzi, sigur nu de aceeași nori și unde
un alt felinar de noapte s-a aprins, întunericul învăluind până și amintirile
ce stau îngrămădite, gata să iasă în aceste momente ale miezului nopții,
persistând imaginea soarelui de azi, ce-a reușit să mai topească zăpada de pe
creste, de pe firele verzi ale ierbii, zâmbind la gândul că undeva departe
ghioceii au răsărit, secundele cotidianului transformând gândurile mele în
nisipuri mișcătoare, lăsându-mă dezgolit într-o nuditate psihică profundă,
corectându-mi aparențele și căutându-mi drumul spre infinitul iubirii, întrebându-mi
rațiunea ce înseamnă să-mi trăiesc prezentul și dacă aș putea cumva să-mi
anticip viitorul, dacă pot fi parte din umbrele lăsate de Lună, să te pot
contempla în voie sprijinit de ecouri ale tăcerii, menținând aparențele unei
fericiri cu sensul unei fidelități dovedite, reapărând mereu suferințele
depărtării, regretele transformate în nostalgie făcându-mă vizionarul
sentimentelor de iubire ce mă copleșesc, anunțând parcă o renaștere în acest
moment al vieții, provocare paradoxală, implicându-te în misterul ce stă ascuns
în necunoscut, determinându-mă să accept că într-o bună zi, ne vom pierde
dincolo de rațional, într-un invizibil al Universului, nemaiputându-ne defini,
mărturisi, pășind haotic printre lumini și umbre, temându-mă că în cea mai apropiată
primăvară, voi îmbrățișa din nou singurătatea, atât de insuportabilă și
ciudată, jocul haosului dând uneori sens lucrurilor neclare despre mine, făcând
uitările să revină zărind cenușa zilelor pierdute în lumina unei flăcări
puternice ale pasiunii ce clocotește în mine, înconjurat de neputința de-a te
privi, atinge, iubi, pedepsit de propria-mi trăire ce va aduce finalul
imprevizibil și malefic, te iubesc oare inconștient, există raționament într-o
realitate prefăcută, conjuncția dintre noi putând fi doar un singur gând,
redefinind trăirile uitate, resuscitând substanța iubirii ce devenise doar o
iluzie, copleșiți, toropiti de euforie, pregătiți să gustăm din nou din meniul
plăcerii, irepetabile trăiri, improvizând scena pe care să ne eliberăm emoțiile
revederii, dând din nou sens clipelor de viață rămase, a-i surâde vieții
prelungind astfel emoțiile renăscute din seninul iubirii ce stă ascuns în
ființa și existența noastră pe acest pământ inundat de lumini și umbre,
făcându-ne să pătrundem în inimaginabil și iubirea simplă să strălucească,
plină de culoare, aidoma florilor de mai, ale prietenului meu Ștefan Luchian,
cel sensibil, pătruns de razele unui soare ce da artei sensul total unei
transecendente efemere, pătrunsă de ireal, iraționând într-o naturalețe
emoționantă, galopul inimilor aducând dorință dintr-un neobișnuit și
neașteptat, simțindu-ne Noi, de parcă am fi primii ce descoperă iubirea din
Univers, voalată, făcând hazardul să capete sens, deblocat din iluziile deviate
de furtunile vieții, riscul de a ne rătăci rămânând însă învăluit în
neprevăzut, pândit de inefabilul cuvintelor frumoase de iubire ce ți le pot
spune, fără a fi ceva miraculos, misterios, mărturisind c-am fost de-atâtea ori
contaminat de iubirea ta nevăzută, încât am devenit imun, căutând un nou
răspuns la întrebările ce-mi macină sensul vieții, căutând să spun tot ce n-am
putut spune, să pot arăta tot ce-am ținut ascuns, pierzându-mă printre toate
cuvintele scrise ici-colo, dezarmat de emoțiile gândurilor ce duc către tine, dorindu-mi
ca restul aventurii vieții mele, să-l pot petrece și defini într-un final, cât
mai îndepărtat și fără suferință…cu tine, alunecând acum, din nou printre
amintiri într-o tăcere absolută, imaginându-mi cum cortina dintre noi se ridică
rămânând amândoi pe scena de care vorbisem, cea a vieții, așteptând una din
cele mai amețitoare, răvășitoare trăiri, știind-o pasiune, însemnând miracol,
mai ales pentru mine, lipsindu-mi atât de mult iubirea ta, timp comprimat între
noi, întrebându-mă aievea ce este iubirea, deseori văzând-o la braț cu
rațiunea, cunoscând armonia ce ne-ar putea cuprinde dacă n-am mai fi captivii
propriei noastre coexistente, dacă ne-am folosi propriile puteri să fim unul
pentru celălalt, ținându-ne strânși de șansa de-a trăi cu bune și rele, cu
speranțe, planuri, emoții, tristeți, căutându-ne privirile, lăsându-ne
sufletele să evadeze trăind laolaltă, amplificând dorința de-a nu mai lasă
cortina să cadă între noi, însingurarea să rămână ascunsă, fără să ne mai
cuprindă contemplând liniștiți apusul prezentului, ce poate fi unic, motivând
existența noastră, oferindu-ne un rest, rămășițele unei vieți ce se-apropie
de-o iluzie, o taină ce n-o putem desluși, un mister dincolo de toate secretele
vieții, dorind să te cunosc, să mă pot regăsi, să mă cunosc pe mine însumi, să
simt cu tine tot ce poate transcede gândirea și toate cuvintele, fie acestea
dinăuntrul sau deasupra iluziilor, trăiri ce nu pot lasă locul la nimic, doar
iubirii, să ne găsim îmbrățișați găsind esența ființelor raționale, pășind
împreună înafara noastră, dincolo de noi ce nu poate fi cuprins de gânduri sau
de cuvinte, nereușind să-l înțelegem, să-l atingem, senzualitatea ta pendulând
între real și ireal, totul fiind comprimat în mintea mea aducând concepturi
despre iubire, șansa de-a înțelege modul în care să-mi trăiesc timpul rămas
fără a mai avea vreun refugiu ca până acum în fața singurătății și-a
sentimentelor ascunse în cotloanele ei iar noi, iubindu-ne, vom învăța să ne
iubim regăsind fundamentul fericirii și nu doar ca spectatori ai iubirii
altora, acceptându-i chiar și formă-i abstractă dând astfel sens propriilor
noastre vieți, mulțumindu-mă să rămân un diletant generos oferindu-ți cea mai
frumoasă pânză a vieții rămasă fără culoare, putând să găsești tot ce e mai
potrivit pentru a găsi răspuns la întrebarea pe care am s-o pun și acum…ce este
iubirea, această nevoie a mea atât de reală, atât de ireală ca și marea
dispărută brusc dincolo de diguri și maluri, de taluzuri și esplanadă, dincolo
de portul cândva inundat de aceasta, imaginându-mi doar sunetul sărutului de pe
buzele tale, plutiri ce-ar putea aduce la mal corăbii rătăcite, consolat cu
iluzia asta uneori crezând că mă afund într-o mocirlă a fericirii fără să
împart visurile cu cineva, fără să divulg de câte ori viața-mi a fost bătută de
ploi, de câte ori găsit-am minutele-năbușite de căldura trupului tău surprins
într-o capcană a destinului căruia am fost nevoit să-i fac față, găsindu-te
lângă mine până în zorii tuturor zilelor rămase, considerând că fiind darul cel
mai frumos primit din Univers, tu, minunăție a Cerului și-a Pământului, boare
nocturnă în arșița nopților de vară, stelele arzând și ele mai tare, umbrele
simțindu-se înșelate de iubirea ta pierdută printre enigmele vieții ce se
scurge, năpădit de gustul iubirii tale, înfierbântat de orele nopților fără
somn petrecute ținându-te aproape de mine, mirosul de iasomie adus de adierile
vântului cald luând forma camerei și abisului în care sufletu-mi cuprins de
revelație, slobod pe corăbiile nevăzute și bântuite de vânt, măturate de ploi
și ape sărate a lacrimilor ce m-au răvășit de atâtea ori, așteptând apele
liniștite ale iubirii tale să spele drumul pietruit ce duce spre farul înalt,
cu lumina-i puternică, ce călăuzește marinarii în nopțile lăsate de D-zeu, sau
de oricine, orice în stare să rânduie credințele noastre care depășesc deseori
atotputernicia sentimentelor mele, revelațiilor ce se opresc, lovindu-se de
barierele imprevizibilului, făcându-mă să mă simt ca un grănicer la frontiera
dintre ceea ce sunt și ce nu sunt, conștient însă nu așa ca ceilalți, de forma
realității care nu poate fi alta decât cea pe care o putem controla, reușind să
mă încarc cu destulă energie ca să pot dărui din puținul propriei mele
existențe, alimentat de forțe ale infinitudinii de dincolo de nori, dincolo de
spațiile noastre atemporale, de unicitatea fiecăruia dintre noi, învățând
înainte de orice, să iubim, ca să fim iubiți, ura celor mulți denaturând viața,
integritatea umană sub toate formele ei și libertatea de a fi, valoare a
noastră atât de fragilă, de preț, aflându-ne într-o constantă stare de supraviețuire,
puși pe fugă de propriile noastre decizii, făcându-ne mai străini decât ne
putem imagina, devenind deseori agresivi, erupția stărilor, simțirilor făcând
iubirea să fie călcată în picioare, aruncată aidoma bucăților de stâncă ce se
prăvălesc în mare, lăsându-ne pradă atrofiați de moralitate, în cercuri
virtuale, sărăcind și mai mult stările noastre emoționale și morale, dincolo de
această lume a aparențelor ce poate aduce un dezechilibru, confuzie,
îndepărtându-ne de realitatea ajunsă fără sens, iubirea doar, acest cadou al
vieții către noi putând să deschidă odăile inimii plină cu sentimente și
dorințe, lăsându-mă definit, încercând a fi doar ceea ce sunt, deseori la
bifurcații de drumuri, însoțit de suferința ce provoacă durere, aducând haos și
îndoieli în Universul meu, iubirea ta făcând să revină totul într-o lumină
strălucitoare, străbătut de razele ei, atingându-mi sufletul cu gesturi
delicate, inundat apoi de bucuria de a mă simți iubit, plin de nostalgie,
tristețea fiind undeva în preajmă, suflet ce freamătă de emoții neputându-mi
imagina amplitudinea sensibilității tale, pierzându-mă în privirea ta ce-mi
luminează veșnicul gri al vieții, lipsit și dezarmat fiind de clipele
suspendate în abis, tulburat de prezența ta, clipele cu tine părând
nemărginite, bântuindu-mi deodată destinul întâlnirii cu tine, căutare a mea în
întinderile timpului, reguli știute și fără niciun fel de repetiție, totul
fiind comprimat și conturat într-un sentiment de iubire profund, ce-mi străbate
corpu-mi de-a-ntregul, dând formă tuturor trăirilor mele, în gândurile mele
fiind tu, doar tu … alunecând printre amintiri.
Costi Pop
Bonn, Germania
16 februarie 2019
Bonn, Germania
16 februarie 2019
