Dragii mei, eu sunt relativ bine, după multe evenimente legate de această pandemie...din care am ieșit cumva, fără să am simtome grave, uff ce situații complicate ! Mă bucur să știu că unii din voi reveniți aici când vă este dor de blog, mă rog, am vrut să cred că așa e, însă știu cum stau treburile astea, totul e virtual și viața se scurge oriunde am fi și de aceea vă doresc cu respect și drag de voi, sănătate și bucurii în viața voastră ! Citiți de vreți ultima proză scurtă, mulțumindu-vă!
Labirinte întortocheate ale vieții mele sunt deschise, unele-s inundate în lacrimi voluptoase ale unui destin ireversibil ce nu pare a fi deloc o iluzie, ar putea fi despre frumusețe, adevăr, o împlinire a existenței mele, un sens responsabil găsit în aceasta căutându-mi resturile vieții ascunse într-un fel de filozofie proprie, undeva departe, de unde-am revenit mereu însoțit deseori de apusuri de soare și de răsărituri memorabile, energia-mi zilnică ce-mi vindecă sufletul și-mi reamenajează confortul psihic amăgit de regrete, uneori sunt furios pe mine, alteori indiferența ce stă comodă pe una din fețele monedei își arată valența și intensitatea așteptând ca cenușiul zorilor să-mi acopere sufletul apoi gândurile-mi îmbrăcate în cele mai simple forme, așează în mintea mea întrebări, de ce a trăi înseamnă a suferi, de ce mă îndepărtez de sensul vieții pe care nu am reușit să-l cunosc al iubirii, lacrimile inundând propriu-mi răspuns despre adevărul izgonit din mine, încercând să transced prin criza ce mă stăpânește de parcă n-aș exista, alchimia sufletului deschizându-mi orizontul către propria-mi individualitate și trăire, enigme cu și fără conținut pregătite să încheie cu mine afaceri ale destinului meu, ale unei libertăți dobândite târziu, așezându-mă firesc între viață și spirit, bine și rău, încercând să pătrund sensul, esența a ce sunt și-aceea ce nu sunt urcând treptele vieții cizelate de pașii mei printre atâția, străbătuți de lumea din juru-mi, spălate de picuri ale ploilor nemăsurate, destule să inunde durerile ce mi-au tulburat existența atenuate de arta ce mi-a urmat pașii, m-a cuprins în brațe acceptându-mă, fermecat de jocul în care am rămas urmând drumul unei moralități simple și liberale, pândit de himerele iubirii, fără regrete, căutând respirația fiecărei zile spunându-ți de-atâtea ori te iubesc fără să m-auzi, căutând viața printre rămășițele ei neavând nimic de pierdut decât poate, propria-mi filozofie despre iubirea către tine murind apoi singur de-atâta așteptare odată cu toate cuvintele ce m-au însoțit, căutându-le agitat mai înainte prin mare și râuri de munte, printre firicelele de nisip spălat de ape și ploi de vară, dogorit de Soarele ce mi-a încălzit destinul și de care vom uita în curând, crezând că vom putea lua cu noi măcar din amintiri și de ce nu din regrete întrebându-ne dacă vom putea până atunci să ne vedem în prag de ușă zâmbind, în diverse metamorfoze ca doi oameni ce s-au iubit cândva într-un orizont nevăzut al gândirii noastre, întrebând marea în străfunduri, de ce fericirea e legată de suferință ieșind la suprafață efemerul mizeriei lumii lovind inima umanității, întorcăndu-mă din partea cealaltă a binelui forța-mi interioară luând o formă ușor primitivă, fără logică, ieșind parcă dintr-un sac cu iluzii aruncat de Platon în care, recunosc că la rându-mi m-am uitat în el, avându-l în preajmă desigur imaginar pe doctorul Freud care încerca să modifice realitatea pentru a nu știu cât-a oară, dealtfel și voi știți că " ceea ce este adevărat la Freud nu e ceva nou, iar ceea ce este nou nu este adevărat ", însă mă veți crede dacă afirm despre suflet că e același veșnic, divin, nemuritor, indisolubil și simplu, păstrând în acesta demnitatea-i ce mă duce deseori la esență știind că prin el voi ajunge nemuritor, fără nicio temere, fără gândire, într-o deșertăciune creată de propria-mi existență ce s-a arătat de cele mai multe ori a fi la granița unei lumi apropiate mizere ce mi-a adus atâta nefericire, agățându-mă de multă vreme de acest "Cogito Ergo Sum "-ul lui Descartes, acest "Cuget deci exist ", însă nu mă îndoiesc de existența propriului meu corp care tresare gândind la tine, rătăcind într-o realitate ciudată ce se confundă și se-afundă-n întunecimi în care nu poți pătrunde, care emană dezordine, nefericirea făcând intelectu-mi să delireze pornind pasiuni dintr-un raționament sălbatic, revelație a mea ca om, ce nu-ți poate desluși misterele, singur fără tine nefiind nimic, venindu-mi în minte acum cuvintele lui Karl Jaspers fără ca să-l pot gândi, fără să pot da sens vieților noastre în adâncul sublim al inimilor conturându-se un fel de iubire inexprimabilă reușind să-mi pierd rațiunea, văzând parcă Soarele ofilit după această vară isterică, dogoritoare care-a uscat totul, răcoarea începutului de octombrie simțindu-se, ploile și furtunile începând de ieri și care nu-mi pot alunga gândul către tine, întipărită în memoria imaginației, a zilei de azi, în viitor, în toate amintirile și dezarmat în fața acestei noi boli ale Terrei pe care mă chinui s-o port și s-o ignor invocând focul eternității, îndepărtarea de tine aducând neliniște la ușa vieții mele triste, nerenunțând la speranțe însă, privind la culorile ei pale cum se revigorează, amestec al pasiunii și esenței sentimentelor care ar putea renaște pentru că ești plină de farmec, aidoma ploii care-mi inundă orașul îndoliat de alegerile recente întrebându-mă dacă ar fi posibil să purtăm voaluri sinistre fiindu-ne și mai greu să recitim legătura noastră, știind amândoi că putem fi stăpâni pe ceea ce gândim, niciodată însă pe ceea ce simțim draga mea, ce mult aș da ca totul să vibreze în mine să pot da un farmec special Universului, afișându-mi pasiunea către tine chiar dacă obișnuința de-alungul timpului ne-a alterat dorințele făcându-ne să ratăm din nou întâlnirea cu fericirea și-așa efemeră, privind-o acuma la ora asta ce-i lipsită de lumină, e-un târziu aproape de miezul nopții, aceeași "Improvizație" a lui Ólafur Arnalds de-o vreme, de care nu mă satur, iluzii împrăștiate parcă de propria-mi umbră încărcând să te uit fie și imaginar, virtual nereușind decât să te doresc și mai mult, fără tine Universul s-ar prăbuși în haos, în sufletul lui amețitor m-aș lăsa dus în vâltoarea lui să mă înec cu licorile uitării, să mă înec printre sunetele melodiei "Alone Together" a lui Chet Baker, fără să-mi pierd raționamentul de-a umple minutele în ceasuri libere, ducându-mi gândurile ca niște stafii în preajma lui Bach ce-mi transcede adâncul inimii și-a lui Shakespeare, a lui Brâncuși, sculptorul timpului și-n odaia cu picturi a lui Grigorescu chiar dacă aș rămâne incapabil să-mi exprim mai apoi gândurile paralizate în ceața mintală, unde imaginea ta mă ține captiv într-o stare metafizică de un întuneric abstract, pierzându-mă încet printre sunete, în armonia Lumii mari și rele pe cerul căreia mereu sunt sclipiri albastre, cenușii cu sclipiri de mercur, imaginându-mi că pășim amândoi într-un decor sublim și tăcut ca doi romantici, împărțindu-ne o insulă pustie a iubirii doar pentru noi, trăind încă o dramă a relației noastre ce se stinge sau e mai bine să ne strigăm în ajutor simțurile și inteligența iar când tristețea va dispărea, ne vom căuta din nou, vom lupta oarecum din puterile noastre să ne regăsim sentimentele la ușă mereu și să ne recunoască alegându-ne culorile vieții din acel moment, aranjând lucrurile așa cum credem de cuviință plini de energie și forță, conștienți că putem ține piept lumii din exteriorul nostru ce încearcă să ne împiedice a ne iubi, provocând uneori răni chiar în ascunzișurile secrete ale vieții noastre intime, doi muritori supuși schimbărilor asumându-ne responsabilitatea de-a ne respecta îmbrăcându-ne atenți vorbele în cuvinte, dând sens evadării acestora în infinitul orizonturilor Universului cunoscut înțelegându-ți vorbele, zâmbetele, dorințele și privirea, durerile, acțiunile, fiind atent mergând mai departe în tăcere chiar dacă noi am învățat să ne negăm, chiar dacă am învățat să ne ascundem unul de celălalt sau poate ne aflăm la limita acelui univers necunoscut și plutim în derivă acceptându-ne soarta căutând sprijin în aventura vieților noastre, eu și tu deveniți banali într-o ecuație ce se degradează, cu un miez al iubirii gol cu-atât de multă tăcere între noi încât nu mai simțim nicio dorință, fără nici un dar din adâncurile neprețuitului căutându-ți privirea fără de care nu pot trăi mai bine, dorințele noastre fiind apoi dincolo de răspunsuri căutând negarea, predându-ne iubirilor ce ne pândesc dăruindu-ne lor în pragul unei noi toamne din viața noastră, făcându-mi curajul de-ați spune cât de mult te-am iubit ca și-acum, să ne reluăm drumul devenit noroios, să ne putem spune ceea ce fie am uitat fie n-am știut cum, tăcerile nesfârșite punând stăpânire pe spațiul iubirii noastre găsindu-mă alergând spre tine să-ți pot oferi și să găsesc puterea ei de-a te face să mă iubești.
Costi Pop
