_ _

marți, 12 iunie 2018

SIMFONIA VIETII (11)

Nicicând, nu m-am temut de amintiri, le-am tot chemat, venind și când n-am vrut, sunt fixate-n mine și vor să-mi țină de urât, când singur îs, ca și acum, ca ieri și poate mâine, ca o corabie, cocoțată, pe valuri albe, înspumate, plutind umflată, de comori, spre neștiute zări. Cântec, de marinari aud, despre femei frumoase, care-i așteaptă în porturi animate de lume, mirosind a viață, unii ștergându-și lacrimi, alții râzând în hohot, ștrengari, luându-se la trântă, adolescente uitându-se-n oglindă, bătrâni, ținându-se de mână, pășind încet, purtând cu ei, albumul imens, cu ce-a rămas din amintiri, unii le au, alții le caută mereu și se-ntreabă...oare cine-s eu și cel de lângă mine? Bătrâni, mai văd, acoperind, cu-a anilor povară, băncuțe din lemn, murdare, făcute parcă de ei, odinioară, birje trase de cai, nechezând, acoperind râset de marinari, plini cu spume de bere, la gurile arse de sete și de soarele mării, găsindu-și fericirea, pe uscat, e alta, în brațe firave, sau tari, de femei iubărețe, purtând pălării de vară, cu boruri, ce se ondulează, după vântul pornit, mereu dinspre largul mării, aducând cu el, pescăruși obraznici și frumoși, albi, cenușii, gălăgioși, păsări cu aripi suple, rotindu-se în zborul, ce-anunță mereu o-ndelungă căutare...așa cum, în gând, o fac și eu, te caut și te găsesc, doar în sufletul meu și printre toate cele, pe esplanada amintirilor mele, unde te plimbi, în albă rochie de in. E-o ie românească, frumoasă ca tine, contrast de vis, cu păru-ți negru, purtat de vânt, ce pescăruși aduce și rândunici de mare, primii, văzut-am, de nu ești atent, mâncarea-ți fură, cum ți-am furat și eu, sărutul de prima oară, emoții ce s-au scurs, ca apele la moară, secate, de tristețea ce m-a cuprins, ca notele, pentru concertul de vioară și-n toată neputința mea, te vreau `napoi, pe esplanada mea, cea plină de-amintiri și care poate, aduce realitate. E doar comoara unui vis, ascuns, în calea-mi inimii cetate, desferecată doar de mine și de tine, vino, să ne spunem, tot ce-ar fi de zis, e-atât de simplu și-ar aduce cred, atâta bine, ar însemna din nou, doar tu și eu, doar eu cu tine. Găsit-am alte flori, culese de tine și-așezate în glastră, uitând parcă, de ce am plâns, amintindu-mi de noiembrie, cel de-nceput, când am lăsat, în urmă, dor, tristețe și împăcare, dac-ar mai fi vreun loc și pentru ea. Sufletu-mi, e bandajat în fașe sterile, de iubire uitată, nemângâiat, demult, defel, legănat doar, de vântul speranței, rătăcit, la poarta sărutului tău, pe care-l aștept, parcă de-o viață, rămas, cu brațele deschise, amorțit, de așteptarea târzie, scormonind disperat, în adâncul inimii, crezând, că te voi găsi așa, cum găsit-am alte flori, culese de tine, păstrând amintirile, întrebându-mă, oare, cât mai am de trăit și dacă, emoțiile despre tine, o să dispară, neștiind firesc, ce-o să fac la vară, așa cum, nici acum nu știu, decât, că scriu, cu gând la tine și la infinitul albastru, al cerului, pe care, îl văd, mai des ca marea, sau pe tine, retușul vieții mele, acostată în portul iertării, ancorată, ca să descarce, viața-mi rămasă-n urmă, marinarii trecutului, duhnind a rom, stafii ale mărilor cu berete moi și albe, imaginându-mi, părul tău negru și lung, revărsat, sub una din ele, mirându-mă, la cât, de orb am fost, o viață și-o săptămână, privind, cât de frumoasă ai rămas și...la urâtul din mine, care-ți cere, peste-o mie de iertări, atâtea cât, să-ncapă într-o idilă, ce ar putea, să se-nfiripe, pe-o lirică a mea, peisagistică, pierdută demult de mine, împrăștiată, de vântul, pe care-l simt acum, cel al speranței, amintindu-mi din nou, de tine. Vând flori imaginar, așezate-n coș de nuiele, doar ca să te-ntâlnesc, necunoscându-te și e firesc, să mă-ntreb, cine ești, unde mergi, de unde vii? Sunt o mulțime de gânduri, spulberate deseori de tristețe, cea care, nu-mi dă pace, mă caută mereu, de parcă, a cuprins-o disperarea. Timidă, mă ține de mână, strânsoarea-i rece, mă-nfioară, e ca o vrajă, doar tu vei putea s-o dezlegi, îndrăgindu-mă. Dar eu, de ce mai sper, când, nici măcar, nu cred, că timpu-i efemer, dramatizând deoadată, fiind, inevitabil, inconștientul vieții mele, ajunsă într-un punct enigmatic, văzând tristețea-mi disperată, privind la mine, vânzând flori, imaginar, să te-ntâlnesc, mă-ntreb din nou, de ce mai cred, de ce mai sper când, nici măcar, nu cred, că timpu-i efemer ? Nu cred cuvinte ce dor, nici în cele fără de rost, sau în vise triste, amăgite în realitatea fadă, eu cred în tine, așa cum ești, râzând la tristeți, plângând de bucurie, acoperind cu raze, de soare, întunericul din mine, coborât, în seara când, cerul mânios, acoperind Luna, s-a dezlănțuit, trimițând furtuna, spălându-mi păcatele, trimise-Acolo Sus, sperând ca Cineva, să mi le ierte...Nu cred în Nesimțire, cred, în ce simt, pentru tine și-n clipele, ce le vreau `napoi, în ceea ce-nseamnă Noi. Cred în mâine, că vom avea același drum, chiar dacă azi, dragostea noastră, e prefăcută-n scrum, doar un jăratic, mic, stă să ardă, semn bun, zic eu, iubirea, să nu se piardă, c-ar fi păcat, am suferi, s-ar risipi viața, petrecută împreună. Eu cred, în timpul scurt, al vieții, rămas, mai cred, în cineva ca tine, că m-ar putea, face, să știu, ce-nseamnă fericire, de ne-nțeles acum, când dragostea, noastră-i scrum, împrăștiată, toată-i pe drum, risipită-n vânt, fără parfum, lăsată-n ploaia, din octombrie și-un pic mai e, până când iarna, cu zăpada ei, are s-o acopere, înghețând și inima din mine, dacă, n-ai fi tu și razele tale de soare, să-mi încălzească sufletul, care, îmi ardea cândva, nu cred, decât în tine și-n dragostea ta. Orice ai face, să știi, că te iubesc și-asta, se repetă mereu, e micul dejun, e prânz și cină, aer pur, oxigenându-mi iubirea, ce n-o mai știu, și totuși, o respir, dând sens vieții așteptând primăvara să-mi surâdă, uitând de picurii de ploaie, călători ai toamnei, prezenți și iarna, lăsând uimire, pe chipul tău frumos, gândindu-mă, unde-am uitat poemul de iubire, scris în grabă, surâzând , melodiei ce-mi vibrează, prin simțuri, stând cu ochii, uneori închiși, sunetele ei, alunecând ușor, spre suflet, făcându-l, să tresară, întrebând, unde-i iubirea sinceră, de-odinioară ? Plouă și primăvara, dragul meu, mi-am imaginat, c-ai spus și vara, desculț, dansând în ploaie, ți-am răspuns. Fiori, ce se preling, prin simțuri, miracolul vieții, dorință, să te pot visa...Ce pot eu, face-acum, dacă, nu te mai pot iubi iar tu, închisă-ntre lăcáte parcă fermecate, nu mă poți ierta ? Sărut desculț, printre firicele de nisip, coborât de pe buzele tale, fierbinți, zvâcnind, a dorințe, din noapte, târzii, e-o liniște oarbă, în întunericul zilei și mută, ca mine, pierzându-mi glasul, privind, la formele-ți rotunde și-ovale, respir, prin visele-mi murdare, urcat, pe puntea unui vas, luat de valuri, la-ntâmplare, lăsând în docuri și prin cârciumi, pline de pahare goale, marinari, certându-se cu norii, ce s-au adunat, deodată, văzând că nu-s, văzând că-s dus, ca să mă bat cu marea, să mă cunosc apoi, mai bine și să mă-ntorc de pot, la marinarii, certându-se cu norii și la tine, zâmbindu-ți geometric și binevoitor, venit din...mediocritatea mea, privind mereu, la Carul Mare, fără boi, pe cerul haotic, cu-albastru decor, aplaudând actorii, jocul și nebunia lor. Te văd pe tine, femeia, din partea asta-vieții, absentă, privind și tu, la mine, îndepărtându-mă, în larg, m-oi duce-apoi...c-ai vrut, să plec și să nu mai vin înapoi, da io, am să vin, parfumul tău să-l simt, din unghiuri ale casei, proaspăt văruita-n...albastru și roz, dând, un sens nou vieții, semănând, cu sărutul sirenei, lăsată-n larg, într-un triunghi, în care m-am pierdut, o viață-ntreagă și o săptămână, nemaiștiind, care mi-e anul, nici ziua, și nici clipa, în care, eu te-am cunoscut, uitând de Bach și Mozart, de Schumann și de Baker Chet, de Grieg, mi-aduc aminte însă, de pianul negru și lângă el, un Lied. E scris de mine, în periplul meu, nepus între culori, pe pânză, nici printre flori, e doar purtat de vânt și ars de soare, venit din cele patru zări, luminat de faruri, ca niște lumânări. Bine-ai venit acasă, din cele patru zări, mi-ai spus deodată, cu Liedul tău, pentru pian și să nu pleci altădată. Sunt de neiertat, știu c-am lăsat timpul să zboare, ascultând muzica sirenelor, care și-acuma mă doare că te-am lăsat, fără speranță, uitându-te-n zare, crezând c-am să mă întorc curând, din eterna-mi călătorie pe mare...Sunt un pescar de vise, care, năvoade-gânduri, le strânge la apusuri de soare, pe umbre discrete, ondulate de vânt, spălate de ape, bucurie că sunt, uitând de tristețea adunată de timp și lăsată în pulsul ce-mi bate ritmat. Închideri de pleoape, ce-aduc mereu vise, privind mai apoi, cu speranțe deschise, scrutând orizontul abstract, găsit printre schițe, desen, al iubirii de tine, colorat în roșu carmin, simbol, al iubirii din mine, destinație clară, către tine, Paradis pierdut, căutat în imposibil, regret târziu, cizelat de săruturi, ce vin și se-ntorc mereu, serviciu netimbrat, livrat de tine, zâmbind vieții, la care am sperat, ciocolată fierbinte, ca lava dintr-un Vezuviu vulcan, pierdută-n crevase de stânci, agățate de sufletu-mi hoinar, așteptând avalanșa de sentimente, să se prevale peste mine, îngropându-mă, sufocat de iubirea ta, ce mă cuprinde, cu tentacule-întrebări, săruturi și dezmierdări, lasă-mă să-ți spun, că-mi place, dorința unei astfel de vieți, mă face să-mi alung, nebunia, nu toată, fără să uit, cât ne-am mai iubit odată, chiar și pe ropot scurt de ploaie, dezmăț așternut acum, pe foaie, visând că totul e așa, precum, fatidicul blestem, că m-oi întoarce-acasă, să nu te mai pot iubi vreodată. Respir încet și rar, precum un tren marfar, plin de speranțe, garat într-un triaj, lugubru, ruginit de timp, răpus de întuneric, măcinat de ploi, acide, aduse de umbra ta, pe trotuarele murdare, traversate de oameni, ce-și caută tristeți, lăsate la-ntâmplare de dirijori isterici, purtând sub braț, orchestre ireale, așteptându-ne pe noi, îmbrăcați în haine, de gală, în culori, ale unei nopți boreale, înaintând, prin întunericul luminat în doliu, păstrându-ne sub gene, lacrimi, coborâte de sub pleoapele, mereu obosite, ținându-ne de mână, cu gând la el, întunericul nostru, lumină a dragostei, frumusețe a păcatului infinit, prezent în noi, până la final, când, Dirijorul anunță discret, spectacolul vieții, s-a terminat, cortina va fi trasă.










Undeva departe,  
09 iunie 2018                                                                                                                                                                                                                    

duminică, 27 mai 2018

Simfonia Vietii (9)

Veti intelege poate, scriindu-va celor care intrati aici, ca nu am avut vreme de acest blog, l-am lasat intr-o stare mediocra, candva asteptam cu interes, sa postez, sa-l aranjez...Mea Culpa!
Veti gasi celelalte poeme, aranjate in acest mod(proza literara), pe pagina mea de pe Facebook, sau aici mai jos: 


http://confluente.org/articole/costi_pop

Va las sa cititi, apoi sa vedeti ceva poze de-ale mele, trimitand toate gandurile mele frumoase pentru oameni frumosi ca voi!



 " Când munții, vor acoperi cerul, voi înceta să te mai iubesc, când soarele nu va mai străluci, îți voi spune adio, te voi părăsi, când prezentul va fi trecut, voi fi în viitor, unde, mă vei putea găsi, de vrei. Când oceanele, deșert vor fi, mă voi adăposti la umbra ta, să pot sorbi, din izvorul iubirii tale, așa cum fac și-acum, fără de care, n-aș mai fi eu, aș fi alta, fără noimă, fără vreun drum, sau fără cerul de deasupra munților. Mi-ai trimis nori de ploaie, să-mi pot lua umbrela cu mine, în timp ce te voi aștepta, mi-ai trimis un zâmbet, reflectat pe-o floare, privind-o, mângâiată, de raza ta de soare, ce-o porți în suflet mereu, păstrându-l cald și bun, încălzindu-l pe-al meu, atunci când sunt împreună, uneori, fiindu-mi teamă să-l privesc, pentru că știu ce-am să găsesc, fiind nevoie, să-l ajut, din hibernarea-i prelungă, să-l trezesc la viață , să-l fac, să înțeleagă, că nimic nu-i complicat. Doar eu sunt deseori, de ne-nțeles, croindu-mi greu, drumuri în viață. Dacă ai vrea acum, sufletul meu să-l vezi, e de-ajuns în ochi să mă privești, atent, să nu pierzi clipa, ce trece, care vine, să mă iubești, o veșnicie, doar pe mine. Fără iubirea ta, e întuneric și mi-e greu, să văd înăuntru ei, simțindu-mă, ca un pian fără clape, sau un violoncel, fără de corzi, să-ți pot cânta, de dor de tine, uneori fals, alteori fără glas, acompaniat de nimeni, singur pe drum, cu inima nebună, știi la ce...mă gândesc acum? Că te-aș iubi, chiar dacă apoi, m-ai părăsi, mi-ar ține de urât iubirea asta, ce se preface, uneori în întuneric. Dacă aș ști, să te păstrez, n-aș mai fi trist și nici în urmă, n-aș privi. Ești raza mea, de soare, cuprins de mine-n brațe, ieșită din întunericul, ce-mi luminează viața, în unic sens, știut de tine, lăsându-mă să te iubesc, că doar, la asta, mă gândesc, acum. Tăcerea disperată, după amorul imaginar cu tine, ascunsă printre cuvintele de dinainte, fumul de țigară, desenat de buzele tale, trezite în dorința de iubire, mă fac să scriu, că-s fericit, acompaniat, de nimeni cu-al tău parfum, singur pe drum, știi la ce...mă gândesc acum? S-a scurs, fără să fi știut că voi ajunge, să-l detest, uitându-mă în urmă, crezând c-am să mă regăsesc, printre atâtea frânturi de amintiri, încercând să mă iert, pentru atâtea cele, de greșeli, lăsate-n urmă și retrăite azi, dorind, ca cineva, să mă salveze, să mai rămân o clipă, lângă tine, până când, într-o bună zi, nu ne vom mai vedea. S-a scurs, de-atunci și pân-acum, de ieri și până azi, trăind speranța, c-o va face, până mâine și...până într-o altă zi, când, ne vom revedea, eu, trăind în timpul acesta, dragostea către tine, cred, n-o poate el schimba. Am adunat nisipul mării din vara, doar singura cu tine, de pe corpul tău frumos format de timp, același, care m-a oprit să te iubesc. E așezat într-o clepsidră, văzută doar de mine, ce-mi ține de urât, atunci când vreau, să mă gândesc la tine, atunci când vreau să te sărut. totul, e doar, o poveste, ce începe mai demult, doar pentru mine. Caut aievea, răscolind trecut care, mi-a aparținut și-atât e de ciudat, că n-am putut rămâne, acolo, unde mi-a fost mai bine, lângă tine...N-aveam de ales, am încercat apoi, să te uit, totul să rămână în urmă, privind cu ochii goi, `napoi, s-ating iubirea ce n-o mai înțeleg, căutând printre rafturile inimii, odihnindu-mă, pe-un...sentiment necunoscut, pe care, nu-l pot descrie în cuvinte. L-aș putea, însă, dansa cu tine, iubindu-te apoi, dacă timp voi mai avea, fie el, doar un minut, ce mult aș vrea, s-ating iubirea, răscolind trecut. Știu de ce, lămpile de noapte, s-au aprins și orizontul luminat de soare, s-a umbrit, știu de ce, țărmul mării, e inundat de valuri, în ritm amețitor, aducând scoici albe, nisipul găsindu-și loc în ele, spălat degrabă. Știu de ce vântul serii, fără ploaie, fără nori, e mai domol, răcorindu-mi chipul, așteptând, un gând, acela către tine, cu ochii-nchisi, cerșind parcă, iubire. Mai știu, de ce albastrul cerului și mării, cu verdele alături, pot naște roșul inimii, ce bate, al sângelui, ce-aleargă prin vene, aducându-mi emoții de iubire. Știu și de ce, acum, eu, mă gândesc la tine, vorbind cu timpul, cu D-zeu, vorbesc cu mine, spunându-mi, să răzbesc, visând că te doresc, Rugându-l pe El, să mă ajute, să mă țină-n viață și să pot, ca să te am doar pentru mine, să știu de ce, te mai iubesc...A mai trecut o zi, fără să-ți fi spus fiind, atât de-aproape, de mintea mea, ce era parcă, un carusel, rostogolind amintirile, căzând pe rând, peste mine, neștiind, pe care, să le îmbrățișez, pregătindu-mi buzele pentru săruturi, ce le-aștept și nu mai vin și știu de ce, întrebându-mă doar, unde ești ? Uneori soare, alteori furtună, și ploaia din iulie, amintindu-mi, de tine, uneori zi, alteori noapte, atâta vreme, cât le voi trăi, oriunde-aș fi, pe-acest pământ, te voi iubi. Uneori zâmbet, alteori lacrimi, trezindu-mi sufletul, de fiecare dată, lăsându-ți chiar acum, mesaj imaginar, în sticla plutitoare și sper, ca cineva să-l citească...aș vrea, ca tu să fii. Cuvinte-s despre, ochii tăi și despre mine, că nu-i pot vedea, despre buzele tale, ce nu le pot atinge și nici săruta, cuvinte, ce-aduc aminte de părul tău, sunt scrise, toate, pe hârtia, din sticla plutitoare. Uneori e furtună, alteori e soare, sunt obosit și singur, e noapte și timpul, cântă a nepăsare, purtând sticle, mesaje pe mare, pe valuri cu spume, închid ochii să visez, că sunt în altă lume, uneori, purtat de gânduri, alteori de iubirea ta, ce nu mai e și-o aștept, uneori ea vine, alteori, cine mai știe, pe unde se poate-ascunde. Întinzi o mână, să ți-o sărut, aș vrea mai mult, desigur...Sunt în altă lume, doar eu și fără tine, erai în preajma mea și mă-ntrebam, dacă totul, era, doar o-ntâmplare. Uneori vreau să știu, ce te face să plângi, alteori să râzi. Nimeni nu știe, ce-i cu mine, uneori mă chinui, alteori mi-e bine. Mesajul l-am scris, plutind acum, uneori stă, alteori e pe drum. De va ajunge, fi fără grijă, mă vei putea găsi, oriunde-aș fi, pe-acest pământ, sau uneori, pe altă lume, eu tot te voi iubi. Lumini și umbre, pe chipul tău frumos, ars de soare, scăldat uneori de valuri, sărutat de mine, pe nesăturate, mângâiat de vânt, străbătut de lacrimi și mai apoi, de zâmbetul, ce mă-nfioară, mă-ntreb, când l-am văzut ultima oară? Mi-e teamă, să-l ating, cu mâinile-mi prea aspre, mai bine îți cuprind, sufletul în brațe și-l invelesc în sentimente, ce vin, pentru tine. Mă-ntreb apoi, când ne-am iubit ultima oară ? Timpul trecut peste noi, ne-a schimbat, lăsându-și amprente, ce le retușăm, cu încercări tardive, găsindu-te indiferentă, șoptindu-mi fără să te-aud, iubindu-mă, fără să te simt, privindu-mă, fără să mă vezi, că sunt, atât de-aproape, îmbrățișându-ți sufletul, învelit de sentimente, ce încă vin, odată cu luminile de dimineață, urmate de umbrele nopților, ce mă așteaptă, să fiu singur, chiar dacă, nu mai vreau, simțindu-mă pierdut, cu un nou început, de fiecare dată, când știu, că mă aștepți. Mă vei ierta, de n-am să vin si tare-aș vrea, să ne găsim îmbrățișați, cu tine și-al tău suflet, fascinant, învelit imaginar, cu iubirea mea."