_ _

joi, 22 martie 2018

SIMFONIA VIETII (2)





Ziua de ieri...e o iluzie, în mintea mea şi cea de azi şi cea de mâine, ca aia de ieri, că cea de azi va fi, la fel, doar o iluzie.Alaltăieri gândeam ca azi, era aceeaşi oră, am vrut să scriu pe un carnet...am renunţat, la fel ca ieri mi s-a-ntâmplat şi azi, în fine-am scris câteva rânduri, aproape-am terminat...
Mă tot întreb dacă e bine, să mă gândesc la ieri, la azi, la mâine, mai bine uit de toate aste`zile, privesc apoi cu ochii-nchişi si mă gândesc la tine.Iluzia de ieri şi azi, ca cea de mâine, e doar o părticică din ce a fost, ce e şi ce va fi, s-a scurs din timpul meu, iată, încă o zi şi nu se ştie-n lume şi-n veci, cât voi mai rătăci.Luni, a fost şi-acum o săptămână şi m-am gândit la tine, e singurul lucru, pe care-l mai ţin minte acum, marţi, am călătorit cam aceleaşi treburi le-am făcut şi m-am gândit la tine, miercuri, ca în celelalte zile, nu am prea reţinut din ce-am făcut, a trecut oricum şi nici nu vreau, ca să-mi mai amintesc, decât, că m-am gândit la tine.Joi aş fi vrut să uit de mine, cât de obosit am fost, însă, eu tot m-am gândit la tine, vineri, a trecut la fel, cred şi-s sigur, că iarăşi, m-am gândit la tine.Ieri a fost sâmbătă, din nou pe drum am fost, cu multe treburi, ce unele, nu şi-au avut, chiar niciun rost, doar asta a contat, că m-am gândit la tine.Azi e duminică şi orice-aş fi făcut, lucruri, pe care, încă nu le-am uitat, n-a fost, o clipă-n care, să nu mă fi gândit la tine.Ce va fi mâine, nu ştiu, chiar dacă aş vrea, ştiu doar atât, că este luni şi orice s-ar întâmpla, dacă voi mai exista, sigur mă voi gândi la tine. Ploaia se-aşterne din nou peste gândurile mele, ce s-au mai îmbunat de ceva timp, de când soarele mi-a încălzit parcă şi sufletul cuprins de-amar.Plouă cu vânt, ceaţa se lasă-ncet peste pleoapele pădurii, seara, e-aici aproape şi eu privesc, cum norii, gonesc pe cerul plumburiu, de parcă, ar vrea, s-ajungă undeva, la timp.Vântul e ploaie parcă, pe el îl simţi, nu-l vezi, doar murdăria lumii, când e prea puternic şi nervos şi el o-mprastie, pe unde vrea...Nu-i pasă nici de munte, nici de ape, nici de păduri, el bate.Uneori, adie atât de uşor, când soarele-a apus, încât mireasma serii, cu-al meu dor, se dispersează şi vine către tine.Ce fericit aş fi, să ştiu, că atunci, când la tine va ajunge, vei tresări şi te vei gândi la mine.Să zicem, că noi doi, ne cunoaştem şi suntem iubiţi, ne vom scrie, ne vom suna şi vom vorbi, despre orice, despre noi, ce facem, când ne vom revedea şi-alte poveşti, unele spuse aievea, iar în cazul ăsta, lucrurile sunt simple, doar timpul complicându-le uneori.Dar ce-am putea noi spune, când suntem străini, văzând doar poze ale fiecăruia şi-ai crede că ne-am cunoscut demult.Suntem străini, chiar dacă ne-am scris uneori...şi totuşi e doar o adiere de vânt, ce spulberă iluzii, planuri şi vise, ne-ncepute, care au stat deasupra unor gânduri, de vremuri aduse şi de vânturi.Am ieşit în ploaie, care, nu e singură, e acompaniată de puternicul Eol, eu parcă sunt puţin naiv, nu ştiu de ce şi vreau, ca ei, o clipă, să m-asculte, dacă vor, în drumul ce-l au către tine, să ducă cu ei, bucăţi din suflet, ce-mi aparţin şi care-s pline, toate, de iubire.O carte sunt şi-aceea, scrisă de cineva mai pesimist ca mine, dureri, mistere, nonsensuri am în pagini şi îmi doresc ca cineva să mă citească.În grabă, tu m-ai răsfoit fără răbdare şi printre rânduri mi te-ai strecurat, te-ai enervat, spunând că sunt prea triste, prea învechite-s pentru tine, ai rupt bucăţi apoi din mine şi într-o clipă ai vrut ca să mă arzi, scrisul din mine, nu poate să distrugă.Chiar şi la sufletul meu te-ai gândit, să-i faci ceva, cum şti tu cel mai bine să-l arzi, să mă distrugi, cenuşa s-o arunci peste oceanul suferinţei, ce mă cuprinde vie, rănită, fără gânduri, cu sufletu-mi ascuns.Hai spune-mi ceva, de ce nu-mi spui ce ai de gând, ce vrei să faci...? Te-ascult că ştiu s-o fac, aşa cum zi şi noapte am să tac, zăcând în necuvinte. pe masa aceea, când te-am abandonat, sau te-am lăsat, că mi-e totuna, ştiam că nimeni nu te va citi şi multă vreme vei sta închisă, prăfuită, fără ca cineva curios să vrea să te cunoască, aşa cum am făcut-o eu.Nici nu-ţi imaginezi cât am putut de bine ca să-ţi găsesc un loc, care nu e al tău, nu printre cărţi în bibliotecă, ci într-un loc, în care, nicicând nu ai ştiut că este-al meu.Vise deşarte că cineva-şi va aminti să-şi bea cafeaua, sau ceaiul ,de care tu ai amintit, chiar dacă paşii lui aici s-ar îndrepta, nici gând ca el să te găsească, apoi citind să te cunoască, poate ai vrea tu lucru-acesta să se-ntâmple.Ascultă, nu prea am timp de tine şi ţine minte draga mea, cartea nu-mi aparţine, dar cafeneaua(ceainăria veche)...da şi am închis-o şi te-am închis, nu ştiu ce-ai mai putea tu face e cam târziu, n-am ce-ţi vorbi şi lasă-mă în pace.Dincolo de tot ce pot vedea, cu ochi-mi plini de lacrimi, nu ştiu ce e, nu cred că e, ceva ascuns de noi şi mă întreb, de ce lumea-i atât de rea acoperindu-şi, în aparenţe fandosite, faţa, ce n-ar fi bine s-o arate nimănui.Noaptea-i acoperă şi vălul, ce-l poartă pe străzi pustii, alei înguste, locuri întunecate, ademenesc oameni, ce-şi fac păcate, margini sărăcăcioase, de-oraşe mari şi mici, le vezi mereu, ici, colo, în lumea asta mare.Nocturne gânduri, ce se opresc, dincolo ce pot vedea, cu ochi-mi plini de lacrimi, le-ai primit, în adăpostul inimii, acolo, unde, am intrat şi eu odat`şi le păstrezi doar pentru tine, însă mereu am încercat, să te visez, măcar să-mi pot aduce-aminte, deseori de tine.Dincolo de tot ce nu-nţeleg, ce poate fi? Sau tot ce înţeleg, e doar un vis scurt, cât o zi, o lună, poate-un an.Tot ce a fost, unde s-a dus, tot ce există, unde e, sau tot ce va fi, unde-om putea găsi...În locuri triste, printre ruine, pe străzi pustii, locuri întunecate sau printre cimitire, acolo, unde în veci, e-un somn al celor, care-au călătorit, în lumea asta mare-n lung şi-n lat şi e păcat, că nu mai sunt printre noi, pe unii, să-i putem privi, pe alţii, să-i putem iubi.Gândul, o face ne-ncetat, ochii mereu sunt plini de lacrimi, doar pentru ei, nu pentru lumea mare, nu pentru lumea rea.Iar pentru tine, la final de gând, dincolo de el şi de tot ce pot vedea, îţi spun că te iubesc, oriunde-aş fi în lumea asta mare, oriunde-aş fi, în lumea asta rea.Îmi place cine, ce şi cum eşti, uneori te comporţi, aşa cum priveşti lucrurile, lumea, pe moment, îmi placi şi aşa.Gândurile, nimeni nu ţi le poate şti, ele sunt atât de stranii, încât, uneori ele vin, de-a valma în mintea noastră. aspiraţiile tale, sunt încă nedefinite, pentru că tot şi toate din jurul tău, sunt în mare parte, false, aşa cum sunt de exemplu, tablourile din biserici, înfăţişându-i pe sfinţi sau chiar pe Cel de Sus. Orice fel de acţiuni privind ..."Ce-ai vrea să te faci când o să fi mare", sunt binevenite, atâta timp, cât te interesează şi te fac bucuroasă.Heeeiii, îmi place cum arăti, îmi place chiar şi nimicul pe care-l afişezi uneori, mă poţi urâ cât vrei, dar nu şi când vreau, să fiu prietenul tău, nu când realmente, sunt lângă tine, chiar dacă nu-ţi scriu, sau nu mă pot face înţeles,eu... nu te evit, nu eşti singură şi e bine, când recunoşti greşelile comise, care fiind atât de infime, nu-ţi pot provoca nici un rău, consecinţele aproape fiind, inexistente.  
"Ştreangul" lumii(din care fac şi eu parte), din jurul gâtului tău, care evident, indică prezenţa mea, acolo, e doar imaginar, nu-ţi poate face nimic, care să te rănească, respiră adânc, zâmbeşte şi mulţumeşte-i, cui crezi tu de cuviinţă, simplu, în fiecare dimineaţă, cam aşa: Doamne, îţi mulţumesc, pentru încă o nouă zi, în viaţa mea ! Apoi, vei merge mai departe(oricum vei merge...), fără să gândeşti că eşti o dezamăgire a propriei fiinţe, nu eşti aşa, poate cei care te-au iubit, sunt cei care s-au priceput, mai întâi să-ţi macine timpul, care, oricum s-a scurs, asta e, s-a dus, vine altul în schimb, de ce să fugi de tine, întâmpină-te cu sufletul tău mare şi bun.Au fugit, cei cărora le-ai spus iubiţi şi care vor fugi mereu, până vor realiza că e prea târziu, fugi spre mine, dacă ai câştigat maratonul cu propria-ţi fiinţă, poate fi lung, e vorba de timpul care va veni şi... care-ţi va deschide mintea, iar eu, în schimb, te voi iubi !  
Großsanktnikolaus, Banat  
22 martie 2018  

SIMFONIA VIETII (1)

Dimineţi la rând, te urmăresc, cam pe la aceeaşi oră, trecând prin faţa cafenelei mele preferate şi îmi imaginez, ce bine mi-ar fi lângă tine...pari că zâmbeşti, când soarele-ţi priveşte chipul, dar şi aşa, mereu te văd, un pic, cam tristă. Of, ce mult aş da, să ştiu de pot intra în viaţa ta, zâmbet şi bucurii în suflet să-ţi aduc, Doamne, ce mult aş vrea.Dacă ai şti că sunt aici, la câţiva paşi de tine, uneori, ti-ai ridica privirea, ce m-ar cuprinde, cu ochii-ţi verzi, ca de smarald. Ce bine-ar fi să intri într-o bună zi, la o cafea, te-aş invita, nu ştiu, poate, la masa mea, care mereu e singură, e doar cu mine la aceeaşi oră, când paşii tăi, atât de-aproape sunt de mine, de masa şi cafeaua mea, toate s-ar bucura, ca să te aibă doar pe tine, cea cu ochi verzi, cu părul negru, cu zâmbet cald, când soarele-ţi priveşte chipul şi tristă, cred, că nu eşti lângă mine.  
Dar pot eu şti din toate astea dacă te pierzi apoi, printre mulţime şi printre clipe, ale vieţii tale, ce nu-s a mele şi nu fac chiar nimic, ca să te am aproape, măcar la o cafea doar tu şi eu, la masa mea, de unde te privesc, şi-atât...Ce mult aş vrea, să ştiu mai mult şi mă întreb, atât de simplu, cine eşti tu, străina dimineţilor, din viaţa mea? Marea e agitată, cred, din cauza ta, cât de frumoasă poţi să fi...Valuri mari, se sparg de ţărm şi vântul spulberă din spuma alb-gălbuie, peste terasa, unde eşti şi tu. Şuvoaie cafenii, decolorează marea, din preajma mesei tale, cuprinsă de spuma ei, iar câteva bărci sunt trase, sus, pe mal.Un grup de marinari, voioşi, se-apropie, să te privească, aşa frumoasă eşti...De-a lungul mării, se văd fâşii netede de pământ, pe care-aş vrea să stau şi de acolo, să te pot privi şi eu. Vântul, usucă noroiul, lăsând în urma lui, firicele de praf.Aş vrea să cred, că tu eşti cea de pe terasă...deunăzi, am urmărit tot bulevardul, de-a lungul mării, o femeie, ce semăna într-un fel cu tine, temându-mă de ea, să mă apropii, ştiind că nu eşti tu, temându-mă ca să nu pierd din sentimentul ce mă încearcă şi acum...acela, c-am să te pierd curând, că ai să mă părăseşti.Câteva clipe moarte, am adunat de pe covor ce trist s-au revărsat, din timpul iubirii noastre, păstrate într-o clepsidră, ce (am) s-a spart lăsând urme de sânge...negru din sufletu-ți amar.L-am alungat într-un final, că era negru și murdar...De ce să-ți fie dor, când ai trăit iluzii în umbra amintirilor, vrând aripi ca să dai iubirii ce plânge, cu lacrimi, pe care le strângi în pumn, e-n zadar.Te văd prin bezna simțirii tale, cum cauți răvășit speranțele, pe stânci și în prăpastia rece.  
Le vezi apoi pe toate-ndoliate, pe zdrențe ale timpului ce din păcate a trecut și va mai trece.Te văd apoi cu multe chei în mână, ale trecutului încătușat cu vise, de-ale tale, frumoase toate, dar și regrete când stai să te gândești numai la ele, la ziua cea dintâi când mi-ai mărturisit...ceva ce am ucis și n-a fost greu în schimbul unor promisiuni și-acelea false.E unu ceas, în miez de noapte și eu mă plimb, pe aleea din cimitir.Câteva lumânări mai ard, semn că cineva, a mai trecut pe-aici, nu demult...Îmi luminează și ele drumul, așa cum și lampadarele o fac, neștiind ce caut , așa târziu, nici eu nu știu cum am ajuns, sunt trist.E frig și ceața pustie din locul de veci, mă face să-mi ridic gulerul de la palton și să-mi indes mâinile tremurânde în buzunarele largi și goale, de obicei, pe-o vreme ca asta, se-ascund, mănuși negre, din piele pe aici și deseori, găsesc o căciuliță, șaizeci la sută lână, iar restul...ce o fi, ce rost mai are să știi? Sunt singur, cel puțin așa observ, uitându-mă în direcțiile toate, dar e straniu, pentru că merg, pe alee, de parcă aș veni, privesc spre stânga și văd toate cele patru zări, văd dincolo de cruci și de morminte, văd, prin întunericul, ce-mi aduce-aminte, de zi, mă văd mergând, cu mâinile afundate în buzunarele mari de la palton și goale și nu-mi explic ce se întâmplă, dar iată, că cineva apare, e o femeie, sigur e chiar lângă mine-acum, mă-nvăluie cu răcoarea ei, am reîntâlnit-o, într-o altă poveste sau o poezie, în care, am dat viață morții, fiindu-mi de ea, atât de dor.Te iubesc, îmi spune, pe aleea largă din cimitir sub lumini de lampadar și miros de lumânări, unele arse, altele, încă mai pâlpâie, ca viața mea, de dinainte, de a fi aici, atunci când pentru ea m-am întors, în locul rece, ca cel de astă noapte, acolo, unde i-am spus, după ce otrava am băut: "Mi-a fost atât de dor, acum sunt lângă tine, am dat viață morții, în pivnița cu strugurii de catifea, printre păianjeni-monștrii, chelneri burtoși, femei cu decolteuri mari, printre pahare goale, unse și murdare, printre otrăvuri, toate ale tale și catifeaua strugurinda, pe care ne-am iubit cândva". Regăsesc în locu-acesta, unde-mi spui că mă iubești, păianjeni, ce lucrează ne-ncetat, pe toate crucile și mormintele mute.Mai vin, oameni veseli, mai apoi triști, când se-apucă de făcut curat, înarmați cu mături, perii, diverse ustensile de curățat, aprind o lumânare, apoi, unii grăbiți, își fac câte o cruce, două și pleacă, lăsând păianjenilor ce i-ai adus cu tine să-și facă din nou de cap, nepâsându-le de noi și de cei care-au făcut curat, care demult au plecat.De ce sunt confuz, sunt numai vorbe, eu nu simt nimic, gândesc eu oare, e totul atât de ireal?  
N-ar trebui ca să mă-ntreb, cine ești tu? De ce în urmă, ți-ai lăsat pivnița rece, cu mese, ce-au pe ele pahare goale, unse și murdare, iar printre ele, otrăvuri, mărgele și inele, cercei, toate ale tale. De când sunt iar cu tine, nu mi-ai spus nimic altceva, decât că mă iubești.Dispari, apari, din toate cele patru zări, purtând cu tine, mirosul pivniței, unde, eu am dat viață morții.Mă-ntreb din nou și nu aștept răspuns, de ce nu mai sunt eu, de ce nu mai exist? Mi-e dor de pivnița rece, de chelnerii burtoși și unsuroși, de femeile cu decolteuri mari, care, ocheade-mi aruncă pe furiș, unele fiind ascunse, după draperiile grele de catifea se pare, a fi neterminată și nu cred că se va-ncheia, doar când mă voi opri...când neputința umană, mă va cuprinde, mă va învălui. Struguri de catifea, îmi umplu licoarea nebăută, încă, din cupa, ce jumătate-i plină cu veninul tău, păstrat în pivniţa inimii tale reci, ca sloiuri de gheaţă polară, nici gând să poţi, să o dezgheţi, atât de rece e şi-atât de-amară.Cruste de mucegai, se-adună, peste-a timpului scurs, prin paharele vieţii murdare, stropi de dulce-amar, din vinu-ţi nebăut de-atâta timp, se văd lucind, pe catifeaua strugurie, a perdelelor vechi şi-mbâcsite, de fum, iubire şi-ntuneric... tablouri vechi, în care, burţi imense, se văd ieşind de sub sacouri strâmte, pătate cu otrava-ţi, de mine nebăută, încă, şi care-aşteaptă-n cupa ruginită.Femei cu decolteuri mari şi largi, privirilor flămânde, ce-aşteaptă un simplu semn, în colţuri obscure, se văd râzând şi licărind, la strugurii de catifea, la catifeaua strugurindă, având pe mese, cupe ruginite şi pline pe jumate cu veninul tău, e-un loc, în care, m-am întors şi e ultima oară, când mă aştepţi lugubră, rece şi întunecată, doar ceva lumânări arse pe chipu-ţi, mai lasă o pată de culoare, decât murdarul uleios şi uns de chelnerii grăbiţi, s-aşeze carnea friptă şi grasă, pe bucăţi de lemn, sau chiar direct pe masă...  
Acuma pot să văd păianjenii imenşi, ţinuţi de tine şi ascunşi, printre cutii cu lucruri fine, ei sunt, nişte monştrii-acum, mai liberi ca oricând, sorbind şi ei din cupe ruginite, otrava ta, care, pe jumătate, paharul mi-a umplut, e-o cupă ruginită, de fapt, ca toate de aici, mi-e frică s-o privesc, mi-e teamă s-o ating, sunt totuşi aici, pentru ultima oară, locului să-i dau viaţă, fiindu-mi dor de ochii tăi întunecaţi, de ale tale buze arzând ca-n iad, mi-e dor de isterice atingeri şi pline de venin, ce inima-mi atins-a, de-atâta timp, de pivniţa întunecată-n care, mi-ai dat sărut după sărut, mi-e dor de chelneri unsuroşi şi de priviri ale femeilor, cu decolteuri mari şi largi, lăsând să iasă afară, ceea ce noi, putem numi plăceri carnale...sunt, în sfârşit aici, unde n-am vrut ca să mai fiu.Cu gesturi tremurânde, m-aşez, la masa ta, pe care, printre cerceii ieftini, brăţări roşii-albastre şi pahare goale, stă neatinsă, încă otrava-mi, într-o cupă ruginită şi mă gândesc, of, iată...că dintr-o sorbitură, am băut-o toată...Mi-a fost atât de dor, acum sunt lângă tine, am dat viaţă morţii, în pivniţa cu strugurii de catifea, printre păianjeni-monştrii, chelneri burtoşi, femei cu decolteuri mari, printre pahare goale, unse şi murdare, printre otrăvuri, toate ale tale şi catifeaua strugurindă, pe care...ne-am iubit cândva.Am încercat să-ți sfărâm sufletul în bucăți, având pe moment un zâmbet trist și sadic, apoi pe urme de ruj și gânduri nespuse, m-am așezat...și-am reușit ca să filtrez din pulberea ce a ieșit...nu toată, păstrând pe mai târziu din ea, știi bine, că nu pot suporta nimic și mai ales pe tine, nici realitatea, nu e ceea ce pare și-o ocolesc...Ții minte c-am îndemânare? De ce să mă rănesc, fugind de adevăr, mai bine în minciună, fals, iluzii, care pe mine nu mă dor.Din pulberea rămasă, să mă droghez aș vrea, e-atât de bună, e pentru fericirea mea, mă reprezintă scena, nu e...nu e tutun cu gust de mentă, ieftin, ascultă-mă ce-ți spun.Și sufletu-ți rămas ți-l voi fuma, e pulbere și în foițe am să-l așez și-n vise să-mi aduc aminte doar de mine, nici gând de cei ce mă urăsc, încerc să-i ard în suflet și nu pe buze, așa cum ți-ai dorit, cu ale mele, într-o frază, resuscitând un vis....Va fi al meu și-l voi dormi într-una fără să sufăr, știu că voi fi fericit, chiar de n-oi avea curajul, la infinit să fiu...  
Când secundele vieții mele, în minute se transformă, iar orele în zile și lunile, în anii ce se scurg și nu mai știu nimic de tine, unde ești? Culorile vieții fără tine, nu le văd, nu le găsesc, să-mi fi pierdut oare mințile, sau ce-am făcut, cred ca nimic să n-aibă importanță.Ultima oară când m-ai sărutat și-n brațe tu m-ai strâns, mi-ai dat drumul repede, cât ai putut, în ochi te-am privit mai apoi și ți-am văzut câte o lacrimă ieșind din amândoi, am suspinat și m-am gândit, că nimic din tot ce-a fost, n-o să mai fie, și dragostea noastră s-a sfârșit, fără să pot Doamne, nu voi putea salva nimic din ea, n-am s-o mai pot aduce înapoi.E prea târziu să-mi întreb dragostea sau prea târziu să mă simt bine, chiar dacă lumea rea mă trage-n jos? Să-mi fi pierdut eu mințile, sau poate amândoi...Ce mai contează, nu am să dau `napoi, voi merge mai departe, îmi va fi greu, că te-am iubit...și iată tu m-ai părăsit, tu ești cu lumea rea care în jos mă trage ai reușit și nici că-ți pasă, de mine,de nimic, de tot cea fost cu noi, de tot ce-a fost vreodată.Umbre misterioase, învăluie culoarea nopții, vântul se mișcă-n voie, e doar la el acasă...ce dacă bate cu putere, lui nici că-i pasă, nici de lumină, nici de valuri, nici vorbă, de mine, sau de tine...De întuneric, ce-aș putea să-ți spun, că e sinistru, nu, aș fi puțin nebun, eu chiar l-am îmbrățișat, e uneori, chiar minunat, că nu îl poți vedea întreg, doar părți, iluminate de lună, licurici și stele, e-acolo pentru mine, când vreau ca să te văd, altfel de cum o fac, în plină zi, când răul, tot îl pot vedea, e-atât de hâd, și tot timpul el e vinovat, de tot ce nu-ți pot spune, de tot ce stă ascuns în întuneric și stă nemișcat.  
Doar fantasme ale timpului trecut, mă pot cunoaște bine, cine sunt, ele, cu mine-n noapte, alături, ca buni prieteni, planuri negândite punem la punct, despre iubiri ce nu s-au terminat, iar soarta vieții, i-a îndepărtat, despre răni ale prezentului, în care oameni, păcatele nu și-au iertat și despre mine...care, orb am fost și-mi pare rău, de poți a crede, în noaptea întunericului, ce-mi este-alături și-mi este sfetnic și-mi este prieten, n-am vrut ca să m-ascund, așa departe, ca să nu mă poți vedea când vrei, și nu ales-a-mi, ca întunericul, să mă iubească, în felul lui, imbrațișându-mi amintirile, rămase intacte din fiecare zi...nu am ales.El nu s-a supărat pe mine și nici nu m-a întrebat de ce te-am părăsit, de ce am vrut, ca să te fi uitat.Clipe tremurânde de iubire, mi-au mai rămas, ascunse-n noapte, ce locuri fantomatice și pline de mister, am putut ca să-mpresor, cât de frumos și sumbru, în același timp poate a fi...fantomele, din noaptea, cu vântul, căruia nu-i pasă de el, de valuri, sau de nori, de mine și de tine, de ploaie și furtună, de stele și de lună, veni-vor, ca să le fiu alături, în planul, ce împreună-n noapte l-am făcut, despre iubiri neîncheiate, neîncepute și multe chiar uitate, în colțuri ale inimii fierbinți, căruia de vânt nici că îi pasă și nici de întuneric și nici de lună, de valuri înspumate, de ploaie, de fantome sau furtună...îi pasă doar de tine.





Großsanktnikolaus, Banat  
18 martie 2018


  

duminică, 25 iunie 2017

Sankt Georgen am Längsee, Austria, Kärnten

Am revenit pe aici, cu fotografii doar ! Periplul meu austriac, continua dificil.