SIMFONIA VIEȚII (23)

Și cerul plânge, uneori liniștit alteori supărat, așa cum fac eu, tăcând printre cuvinte, imaginându-mi cum ar fi să-l ating, să-i simt abisul Universului rămânând în penumbra camerei în care nu mai e nimeni, e însă plină de gânduri, unele stau lângă fereastră privind culorile dimineților, clarul zilelor din amiază sau gri-albastrul cerului luminat de soarele roșu portocaliu, apusul acestuia făcându-mă să-mi adun tristețile de ici-colo, așezate pe gândul despre apusul meu știind că nu va avea niciun contrast, niciun context, poate fi unul dramatic învăluit în ceața imaginară a nemuririi cu reflexii uimitoare ale Soarelui, raze purtate în toate colțurile camerei de suflete ce mi-au dat viață, ce-au trăit alături de mine și au privit în intensitatea ei, auzindu-se apoi doar bătăile orologiilor și-a clopotelor, alte gânduri stau pe pat așteptându-te să ne privim, zâmbetele noastre dezvăluind c-ar putea urma minute către Paradis, sunt însă neclintit putând sta cufundat în celelalte gânduri ale lumii care-mi aparține, ce parcă le-aud, intrând din nou în tunelul timpului lăsându-mă pradă emoțiilor ca un ultim și cel mai de seamă romantic, chiar dacă afară norii stau să iasă din Cer, trecut fiind de miezul nopții, întrebându-mă dacă programările furtunilor au vreo legătură cu serviciul meteo ce se află la doar câțiva pași de mine, unde o duduie frumoasă își plimbă mereu câinii albi și ciobănești lăsând în urma ei un parfum necunoscut și intens, amestecul de orhidee, violete trandafiri și mosc rămânând în aer, împrăștiat doar de vântul de la miazăzi cel care-mi pălește în față de fiecare dată când privesc spre nicăieri în zare, temându-mă că n-am să te mai pot vedea nici să-ți ating pielea translucidă luând în calcul c-o să-mi pierd pentru un timp sufletul, pe care-l simt că vrea să alunece așa ca mâinile frumoasei pianiste Hélène Grimaud, deasupra clapelor de pian, punând însă lacăt pe zâmbetul ce vrea să se afișeze în colțul buzelor, privind în gol simțindu-l de marmură în penumbra camerei plină de gânduri, unele așezându-se cu mine, altele bâjbâie agitate fiind atât de fragile încât le simt paloarea fără să le pot privi, de unele-s îndrăgostit, altele mă întristează, câteva vor să-mi ghicească trăsăturile feței cu tentaculele imaginare jurându-mi eternitate și chichotind se pierd privind mai departe din umbrele ce mă cuprind și pe mine, învăluit așa, îmi trec prin minte gările fugare pe unde-am umblat, mirosul rânced al vagoanelor de tren, poveștile de-acum triste de dragoste demult apuse, străfulgerat acum doar de rămășițele unei iubiri trecute prin vremuri, imaginația-mi trecând peste gânduri aidoma instinctelor infailibile ale femeilor simțindu-mă ca un dezertor dintr-o lume fictivă evadând mereu din visele despre tine, învăluită fiind într-o lumină ca cea a farului din Alexandria, mâzgălind la fel de imaginar portretul fin al tău întrebându-mă dacă există un D-zeu, dacă mă va primi la El, de-mi va răspunde la câteva întrebări chiar dacă voi păși în lumea muțeniei sau mă va numi nemuritor, privind rănit în tăcere, pe cei duși, pășind în vise pe străduțele de piatră din preajma Nôtre Dame cu doar un singur gând în minte, tu, cu-ale tale pagini din viață trăite, unele abandonate prin umbrele vânturilor ce aduc fiori ce se strâng mereu în jurul inimii, atentă la farmecele tale fatale, trucuri ce îmi răvășesc memoria uitând de mine scrutând întunericul impenetrabil ce-mi tulbură întotdeauna somnul, vlăguit de imaginația nesfârșită cu tine, ferindu-mi privirile care încearcă să-ți deslușească formele-ți voluptoase pe care le-ascunzi, lăsându-mi umbra călătoare să te cuprindă toată dezvăluindu-mi astfel moralitatea pândind la poarta Universului fiind sigur că nimic nu e pierdut și te voi putea iubi din nou, gândindu-mă într-un fel melodramatic de-am să reușesc măcar să te pot îmbrățișa într-o tăcere absurdă, altă rațiune de-a trăi sperând la tine, mirajul ce-l am în vene, purtând cu mine dulceața buzelor tale, stăruind mereu iluzia unei iubiri ce-am avut-o întotdeauna cu mine și n-am știut unde poate sta ascunsă, evadând, sărind peste zidurile create de D-zeu și puse înadins înaintea mea, a visurilor mele abstractizate de rețetele de iubire imaginative, privindu-te în toate formele metafizice ale unei candori abstracte, exasperat de condiția mea umană și degradarea ei cu fiecare zi ce trece, codificându-mi accesul la sertarele cu iluzii ale vieții, descurajat de lumea care ne desparte, sferă asemănătoare Pământului, sensul existenței putând să însemne totul de-acum și până când clipa nemuririi va fi doar o iluzie, tăcerea va rămâne în absurd, moartea va fi eternă, iubirea rămânând doar un vis ascuns în singurătatea unui asfințit imaginar, ancorată pe stâncile vieții ce se scurge ca o nălucă mereu între două secunde tăcute cu soare și făr`de el printre picuri de ploaie și-ntr-un decembre` la final, acoperită de fulgi mari de nea, ca niște comori azvârlite din înaltul unui Cer nesfârșit, intensitatea lui semănând cândva cu iubirea noastră ce se transformă-ncet într-un regret bacovian într-o noapte de vară, iubindu-ne și-n serile triste, răpuși de oboseala singurătății desfigurați de plăcere, uitând oarecum de monotonie și tristețe, cuibăriți într-o armonie tristă găsindu-ne liniștea și fericirea, lăsându-ne sufletele deasupra mărilor, purtați de aerul ce străbate până aproape de adâncuri răscolindu-ne melancoliile dinăuntrul lor, momente de-a-mi condamna și călătoriile îndepărtate, în limita măsurii puterilor mele nuanțată de gândurile către tine, lipsindu-mi în realitate capacitatea de-a te face fericită, simțindu-mă acum atât de gol, de orice sens mai profund, neștiind ce va fi, tremurând în simțiri știind că nu va mai fi nimic, sau nu se poate ști decât despre imaginea umbrelor mele alungite de soarele de departe, doar norii făcându-le să dispară, gândindu-mă iară cât de puțin ți-am vorbit închizându-mă în același propriu univers, cel mai adesea înțeles doar de mine, uneori putând fi plin de mister, alteori confuz ca acum crezând că te-am pierdut...ca pe-un tren, alergând spre tine știind c-am s-ajung înainte să pleci, am nădăjduit c-ai să m-aștepți împăcată, deschizându-ți brațele și-apoi să mă înlănțui cu ele, ascunzând toate ceasurile, de teamă ca timpul să nu mă ducă înapoi, întrebându-mă dacă are rost s-o luăm de la capăt, lăsându-mi dragostea fără margini să însoțească destinul alături de adevăruri finite, neretușate, ascunzând după ușă singurătatea, tristețea, neîncrederea, sărăcia lacomă, fericirea fardată de amărăciune, preferând să păstrez imaginar două felii de pâine pe care s-așez straturi de iubire, emoții, să uit c-am îmbătrânit trecând peste mine atâția ani fără să-mi fie dor de tristețe, era cu mine mereu, este a mea fiind părtașă la toate clipele din viața-mi, cu și fără rost ce deznădăjduite s-au scurs până azi, întors bolnav de tine, înfometat după iubirea ta, paralizat de plăcerea trăirii vieții cu tine, m-am blocat însă dintr-o dată, împietrit de gândul că te voi găsi absentă, cu brațele căzute pe lângă corpul cuprins de-o intensitate emoțională constantă, cuprinsă de-o senzualitate absolută, de-o tandrețe delicată, pasiunea intensă, dimensiunea interstelară cu sejur pe nesfârșitul Amor aducându-mi frică de viitor și de toate sensurile vieții pline de gravitate și perfecțiune, aș vrea să mă pot prăbuși în brațele tale, să mă pot trezi în fiecare dimineață înaintea razelor de lumină, să-ți sărut pleoapele chiar dacă oricât de neverosimil ni se pare, avem doar o singură viață, iar imaginea ta pe luciul apei revine la fiecare sclipire a razelor de soare, nodurile frânghiilor strânse dibaci de mâini puternice și aspre, amintindu-mi de viața noastră plină de reziduri ale ei, ca niște funii împletite și ancorate, atârnate de catargele ce stau semețe pe mare plutind odată cu gândurile mele, ale noastre, te pot vedea chiar și în volbura de apă lăsată de Odiseu pe pluta-i mare ce e mereu în larg, pândit de Zeus cu norii lui umflați de apă, de ploi și mereu dezlănțuit, îndrăgostit pesemne de Hera, zicându-mi că sunt uneori un Hercules, doar pentru tine, cea plină de noblețe și pregătită să ofere, focul din inima-mi arzând și azi, e nestins ca o lavă clocotind în adâncuri, chiar și pe fund de ocean emanând trăiri ce uneori sunt pline de bucurii, alteori sunt atât de triste încât mă-ntreb de ce, căutând răspunsuri în serile fără tine gândind la trupurile noastre înghesuite, rămânându-mi în subconștient memoria cuvintelor frumoase ce le-ai ascultat cu emoții, simțindu-mă adormit în pustietatea iubirii care se lasă așteptată, tulburându-mi iluziile despre patimile-mi ascunse în fiori de plăcere, ca niște giuvaere ale mării de care-s îndrăgostit tocmai c-o văd și-o ating atât de rar, ca pe tine, aerul din juru-ți fiind purificat de mirosul parfumului impregnat în pielea-ți arsă de soare, mângâiată de vânt, conștientă de frumusețea ta, iubind obscurul abstract, văzându-ne toate gândurile ascunse în avalanșa de priviri ce sunt mai presus de cuvinte, mai târziu fi-vom poate fericiți ai iubirii, confidenți cuprinși de spontaneitatea atingerilor privind împreună cum Soarele se ascunde, coborând stăpân de sine știind că dimineața-mi dezvăluie rațiunea de-a trăi să te mai pot strânge la piept și câtă durere aș putea simți și câtă patimă și zbucium, salvat apoi fiind privind spre cerul de-un albastru nesfârșit izvor al filosofiei mele ce ești tu, dând formă unui nou început lăsându-mă binecuvântat de vremurile ce se-apropie, temându-mă să nu te pierd, prăpastia infernală ce-o am în minte putând să ia formele adâncurilor și-a înălțimilor, timpul pierzându-se oricum deznădăjduit până când ochi-mi te regăsesc fie doar prin forța gândurilor căutându-te în ireal, simțindu-mă ca un infirm psihic, iubirea-mi devenind atât de enigmatică încât mă-ntreb despre noi, dorințele și sentimentele pe care anii, timpul le-a ascuns, cele două reflexii ale noastre îmbrăcate mereu în conținuturile vieții ce poate aprinde și stinge pasiunile, care sălășuiesc blocate în adâncurile unor nevoi fiziologice firești ca și teorie, ținând deoparte tulburări temporale, deprimarea, gelozia, gesturile și acțiunile ce ajung la extreme, tristețea urmărindu-ne sunt sigur, profitând de slăbiciunile fiecăruia, putând fi atât de aproape de extaz dar și de porțile abisului, nefericirea deschizându-ne ușile casei, suferința spunându-ne noapte bună, găsindu-și loc în inima și sufletele noastre, spunându-ne în final că oricum viața merge înainte și noi alături de ea pe aceleași cărări, eu căutând să pot face ceva pentru tine, ceva ...să nu renunți la mine, chiar dacă ne desparte un Univers atât de mare, într-un viitor atât de nedefinit.  

  

  

Undeva departe  

18 septembrie 2019