Am dat viaţă morţii.( Mi-a fost atat de dor.)

 

Struguri de catifea,

îmi umplu licoarea

nebăută încă din

cupa ce jumătate-i

plină cu veninul tău,

păstrat în pivniţa

inimii tale reci, ca

sloiuri de gheaţă polară,

nici gând să poţi să o

dezgheţi atât de rece e

şi-atât de-amară,

cruste de mucegai

se-adună peste-a

timpului scurs prin

paharele vieţii murdare,

stropi de dulce-amar

din vinu-ţi nebăut

de-atâta timp

se văd lucind

pe catifeaua strugurie,

a perdelelor vechi

şi-mbâcsite de fum,

iubire şi-ntuneric...

tablouri vechi în care,

burţi imense se văd

ieşind de sub

sacouri strâmte, pătate

cu otrava-ţi de mine

nebăută încă

şi care-aşteaptă-n

cupa ruginită,

femei cu decolteuri

mari şi largi,

privirilor flămânde

ce-aşteaptă un

simplu semn

în colţuri obscure,

se văd râzând şi licărind

la strugurii de catifea,

la catifeaua strugurindă,

având pe mese

cupe ruginite şi pline

pe jumate cu veninul tău,

e-un loc în care m-am

întors şi e ultima oară

când mă aştepţi lugubră,

rece şi întunecată,

doar ceva lumânări arse

pe chipu-ţi mai lasă

o pată de culoare,

decât murdarul uleios

şi uns de chelnerii grăbiţi,

s-aşeze carnea friptă şi

grasă pe bucăţi de lemn

sau chiar direct pe masă,

acum pot să văd

păianjenii imenşi

ţinuţi de tine şi ascunşi

printre cutii cu lucruri fine,

ei sunt nişte

monştrii-acum,

mai liberi ca oricând

sorbind şi ei

din cupe ruginite,

otrava ta care

pe jumătate paharul

mi-a umplut, e-o cupă

ruginită de fapt

ca toate de aici,

mi-e frică s-o privesc,

mi-e teamă s-o ating,

sunt totuşi aici

pentru ultima oară

locului să-i dau viaţă,

fiindu-mi dor de

ochii tăi întunecaţi,

de ale tale buze

arzând ca-n iad,

mi-e dor de isterice

atingeri şi pline de venin

ce inima-mi atins-a

de-atâta timp,

de pivniţa întunecată-n

care mi-ai dat

sărut după sărut,

mi-e dor de chelneri

unsuroşi şi de

priviri ale femeilor cu

decolteuri mari şi largi,

lăsând să iasă afară

ceea ce noi putem

numi plăceri carnale...

sunt în sfârşit aici,

unde n-am vrut

ca să mai fiu,

cu gesturi tremurânde

m-aşez la masa ta

pe care printre cerceii

ieftini, brăţări

roşii-albastre şi

pahare goale, stă

neatinsă încă otrava-mi,

într-o cupă ruginită

şi mă gândesc, of iată,

că dintr-o sorbitură

am băut-o toată,

mi-a fost atât de dor,

acum sunt lângă tine,

am dat viaţă morţii în

pivniţa cu strugurii de

catifea, printre

păianjeni-monştrii, chelneri

burtoşi, femei cu

decolteuri mari, printre

pahare goale unse şi

murdare, printre otrăvuri,

toate ale tale

şi catifeaua strugurindă,

pe care...

ne-am iubit cândva.

 

 

 

Costi Pop

Zipf, Austria

24 decembrie 2013

Aruncând cuvintele în mare

Să-mi scrii

pe cerul

albastru,

când

sunt plecat

ca acum,

să mă întorc

văzându-l plin

de cuvinte

ale tale, doar

pentru mine,

să le adun apoi

pe toate

la-ntâmplare,

să le iau

pe rând

pe fiecare,

aruncându-le

în mare

să le spele

de vise,

să le urce

pe valuri,

uitându-mă

în zare după

cuvintele tale,

șoptindu-le

apoi să se

întoarcă

la mine, că

m-am întors

și eu

de-acum, după

atâta timp

la tine,

cuvinte

surâzând

lăsatu-le-am

știi bine,

la poarta

cerului albastru

să te întâmpine

și altă dat`,

atunci când

iarăși sunt plecat,

să-mi poți 

scrie cuvinte

despre tine,

să le adun apoi

să le iau cu mine

pe drumul

ce nu eu

l-am creat,

așa mi-a fost

că să-l străbat

de-atâta vreme

fără tine,

să-mi scrii, pe

ceru-albastru

dimineața

pe la ora zece,

când visele

demult s-au

reîntors

în noapte,

iar dorul meu

de tine

poate-mi trece,

chiar dacă

mi-aduc aminte

de iubire și

de șoapte,

cuvinte scrise

de tine, altele

decât cele

pe care eu

le-am adunat,

aruncându-le

apoi în mare

la-ntâmplare,

îți voi scrie

pe cerul

plumburiu

și trist ca mine,

singur ca și el,

doar aripi

îl străbat

în zbor, fulger

ce-aduce tunet,

cuvinte, ce pot

să-nsemne

un mister,

scrise

pentru tine,

de mine,

om ce-aduce

ploaia uneori,

stropi ce se

preling pe

buzele-ți ce

dau în clocot

și mă întrebi

apoi, la ce

gândesc...

știi bine

că nu pot

să mă prefac,

mai bine tac,

pot chiar

s-aștept

să-mi scrii

n`apoi, când

cerul meu

s-aduce-n

treaba lui,

haotic,

portret de

metamorfoză,

adunat dintre

cuvintele

din mare,

ocheade

femeilor

absente

pierdute-n

zare,

iertându-mă

c-am fost

mereu așa,

lăsat la poarta

cerului

plumburiu,

anunțând furtuni

de vânt, cu ploi

de apă vie,

păcătosul

fără de cuvinte,

doar cu cele

ale tale, scrise

pe cer albastru,

căutându-mă-n

ceasuri

din noapte

uitând de mine,

găsindu-mă

în amintirea ta.

 

 

 

Costi Pop

Austria,

08 februarie 2017

Dintr-un aproape-albastru

M-am ascuns,

de soare

și de tine,

acum când plouă

îl caut și...

nu te mai găsesc,

că îmi lipsești sau

e neputința mea

să văd în realitate

copleșit de

gânduri, planuri,

lăsând timpul

doar să treacă

crezând că voi reuși

să-ți fiu, doar eu,

azi

m-am uitat

după ieri,

lăsându-mă

chiar s-o ating

și n-am văzut

decât frânturi ce

nu se mai repetă

decât răceala ta,

a vremii de afară

și-a unui pian

dintr-un

aproape-albastru,

ce-mi picură

prin vene

serul iubirii

ținut o vreme-nchis,

ascuns de mine

printre gânduri,

sentimente,

pasiune și emoții

acum, am să tac,

ce credeți că

numai eu

sunt vinovat,

e vântul

ce ploaie a adus

și soarele care

de astăzi s-a ascuns,

pianul dintr-un...

aproape-albastru

care mă face

să iubesc, să uit,

să nu mai văd

ziua de ieri,

doar cea de azi,

iar dacă

Cerul o vrea

și cea de mâine

stăpânind un suflet

de ne-nțeles,

fermecat

de magia ce vine

dinspre tine,

plângând cu picuri

mai mari decât

sunt cei de-acum,

uitându-mă la ei,

că doar tu

nu ești aici

să te iubesc,

să te privesc,

să-mi spui ce vrei,

chiar și minciuni

cum știm noi

să le spunem

câteodat`,

nevinovați

ce se iubesc

fără cuvinte,

pe muzică de-un

aproape-albastru,

trăgând apoi

cortina peste

prezentul nostru

de iubire,

ce-o fi mâine cu el,

că ieri...

a fost dezastru.

 

 

 

Costi Pop

Undeva, aproape-departe

GrosSanktNikolaus, Banat

03 octombrie 2016