Jazz, Imobiliare și 300 de kilometri de singurătate: Lecția lui 2008

Se spune că jazz-ul este despre libertate și improvizație. Dar în 2008, „improvizația” a venit de unde ne așteptam mai puțin: de la un stat care a decis să ne lase să ne scufundăm, în timp ce noi încercam să ținem ritmul unei economii care o luase razna.

Mulți mă știți de aici, de pe blog, dar puțini știu că în spatele acestor rânduri se ascunde povestea unei navete care mi-a marcat viața: Sânnicolau Mare – Cluj (Florești).

În acei ani, viața mea era o partitură agitată. Săptămâna începea în vest, dar inima și familia erau la Cluj. Sute de kilometri parcurși în fiecare weekend pentru a susține un vis numit Costi & Company Imobiliare. Floreștiul era atunci „El Dorado”, dar pentru un mic întreprinzător ca mine, era un câmp de luptă unde logistica, oboseala și taxele se băteau cu dorința de a construi ceva pentru cei dragi.

Apoi a venit „Criza”.

Nu a fost „inventată” de noi, cei care făceam naveta prin ploaie și zăpadă, dar noi am plătit nota de plată. Statul român? A ales să fie un spectator cinic. În loc de colac de salvare, ne-a oferit impozit minim și uși închise la bănci. IMM-urile, motorul tăcut al acestei țări, au fost primele aruncate peste bord.

Am rămas atunci cu o amărăciune pe care am ales să o tac timp de ani de zile. Am rămas pasiv în scris, dar activ în supraviețuire. Firma s-a dus, piața din Florești s-a schimbat, dar cicatricile acelor drumuri de 300 de kilometri, făcute cu gândul la o familie care mă aștepta la capătul lor, au rămas.

Astăzi, pe blogul meu, nu mai scriu doar despre muzică. Scriu despre demnitatea de a o lua de la capăt atunci când sistemul te trădează. Jazz-ul continuă, dar ritmul e altul.

Reîntoarcerea la simeze: Un an în linii și culori la Castel

Pare incredibil cum a trecut un an. Primăvara trecută mă găsea într-un punct de restart, iar astăzi, după o tăcere autoimpusă aici, pe blog, simt că liniile de grafit s-au așezat singure în matca lor. Deși paginile au rămas albe o vreme, mâna nu a încetat să caute forma, iar privirea nu a încetat să observe chipul uman. În acest an de acumulări silențioase, am lăsat cărbunele să asculte poveștile nespuse ale concitadinilor noștri. Portretele lor – unele schițate rapid în vârful creionului, altele studiate minuțios în nuanțe de gri – sunt mai mult decât simple exerciții de fizionomie; sunt oglinzi ale unei comunități pe care o prețuiesc. Aceste priviri imortalizate pe hârtie așteaptă acum, cu o nerăbdare mută, momentul în care vor ieși din mapă pentru a întâlni privirea privitorului. Dar primăvara aceasta nu este doar despre rigoarea alb-negrului. Este despre dialogul dintre textura densă a uleiului, versatilitatea acrilicului și transparența fragilă a acuarelei. Fiecare tehnică a fost o lecție de răbdare, un mod de a traduce lumina care se schimbă acum, la trecerea dintre anotimpuri. Toate aceste fragmente de suflet și pigment converg spre un singur vis: o simeză primăvăratică în decorul nobil al Castelului Nako. Îmi imaginez deja cum portretele prietenilor și vecinilor noștri vor dialoga cu zidurile încărcate de istorie, sub lumina blândă a unui soare care ne îndeamnă la renaștere. Vă invit, deci, să redeschidem împreună această fereastră către artă. Nu este doar o revenire pe blog, ci o invitație la o viitoare întâlnire sub semnul frumosului.