SIMFONIA VIEȚII (24)

Aștept să te cuprind în brațe pe după coapse ezitând, am timp însă, neștiind cât, oricum totul e doar virtual, sigur cu putință, imaginația reluându-și preocupările scotocind prin realitate, imprimând puțin din materia minții, deschizând mereu ușa Chakrei dincolo de durere, boală, de suferința din preajma-mi, luând din bunătate oferind inimii, din iubire pentru sufletele noastre, invitând politicos înțelepciunea să mă însoțească într-o tăcere cuprinsă de energia ce vine de la tine, nuanțând metafora unei iubiri rămase încă, dând sens vieții mele cu tine, regăsind bucuria ascunsă undeva poate în spatele disperării, a viselor și emoțiilor tulburi preferând iubirea dincoace de întuneric, luminată de zâmbetul tău profitând de tăcerea miezului de noapte ce m-a surprins scriind, privind prin ușa de dincolo de durere și suferință ascultând vântul pornit în rafale, imaginându-mi frunzele moarte purtate de acesta, stelele nevăzute de norii ce-aleargă nebuni deasupra mea, cufundat într-o tăcere a Nocturnii Op.9. Nr.2, e-a lui Chopin ce-mi accelerează respirația, purtat din reflex înspre gândurile tale fiindu-mi teamă c-ai să închizi totul cu strălucirea-ți delicată din juru-ți, însă iubirea ta metamorfozată m-a-ndemnat să mă definesc cine sunt, înainte ca visele să-ți inunde emoțiile ce stau la coadă să contemple inocente călătoriile gândurilor mele ce transpun în imagini virtuale și vise nevisate, găsind regia pentru un spectacol ce ne poartă dincolo de noi într-un mod seducător și misterios, energia iubirii vibrând ascuns în mine, în tine si în spiritul nostru hoinar prin timpul nemilos, într-un spațiu deloc restrâns în care am adunat toate visurile uitate și memorate, libere ca și dragostea noastră uneori o metaforă având mereu la-ndemână un răspuns, simțind cu fiecare părticică din noi, pregătiți pentru o nouă problemă a vieții, lăsându-ne intelectul să se deschidă căutând îndeaproape, intuind dincolo de granițele cunoașterii imaginându-mi cum pot jongla cu prezentul pe jumătate trist, imagine care generează stări lipsite de idealuri, de sensuri, forme, argumente, știind însă cum să-mi apăr libertatea sufletească oferindu-i un ton romantic, propriu esenței firii mele, slobodă ca un fluviu revărsat, trecând deasupra lui ca umbrele verilor ce s-au scurs, ca a norilor văzuți azi pe cerul frământat de vânt, gândind la tine în fiecare zi ieșită din noapte, în fiecare noapte ivită din zi, e o realitate pură, o călătorie a mea spre tine uneori inconștient, neînțelegând într-atât sensul iubirii, rămânând în mod paradoxal atras, magnetizat, fascinat de tine, într-o continuă efemeritate, privind în treacăt spre abisul necunoscut al sufletului, căutând o etichetă pe care să scriu te iubesc, susținut de-un amestec gri melancolic gândindu-mă patetic, la cât de împreună suntem și în același timp cât de departe, la limita tristeții, ale șanțurilor săpate de vremurile trecute și zbuciumate, alinate de soarele primăverilor și cel dogoritor al verilor petrecute incredibil cu tine și singur, mai mult de unul singur ca acum, e-un fel de vară târzie ce s-a scurs în Universul cosmologic, iubirea noastră inomogenă îndreptându-se către un alt orizont, altul decât cel văzut cu Soarele răsărind și-apunând într-un târziu, e cel care-nghițit va fi, apoi va dispare într-o fracțiune nedefinită, însă eu pot vedea scenariul printr-o ipoteză simplă, experimentul iubirii cu tine fiindu-mi deajuns să-l confirm lăsându-mi sentimentele să țâșnească irevesibil spre unde ești, cu iubirea parte a teoriei mele înlocuindu-mi mereu ipotezele fără legături, lăsându-le în spațiul dintre noi, non-spațiu linear, limitând timpul din viețile noastre cu amprente filozofice în poezie, artă, e după cel al efemeridelor, entropia dragostei noastre devenind neuniformă, iar sufletele încolăcite de multă vreme încearcă să evadeze nemaiprivindu-se în ochi căutând fiecare un loc, al meu visează la esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, alunecând pe portative ireale, așezat pe-un contrabas imens plutind în derivă pe mare, căutând parcă urme de viață ce pesemne mă ocolesc, lăsându-mă pradă unor iluzii neputând lăsa nici măcar vreo amprentă pe întinsul apelor, rămânând același ciudat, imprevizibil, omul de moment ce urăște timpul care-i așa de scurt și știe să planeze într-un zbor în care viețile noastre sunt purtate odată cu el, priviți de neviață cu intensitate, hrănindu-se chiar și cu gândul că-i vom pica în plasa-i pregătită și plină în fiecare clipă, refuzând să accept că-i voi fi cândva o victimă, una ce iubește azi, una ce spune că-i nebun după tine și sufletul tău putând rămâne încolăcit până în marele târziu, evitând să mă gândesc la partea tristă a singurătății, cea fără tine, fiindu-mi uneori bine și lângă aceea cu tine, e altfel, există un întreg divizat în mai multe intreguri, pline cu goluri ale tristeții iar noi ușor îmbătrâniți începem a semăna cu doi nepăsători, care-și văd fiecare de viețile lor, într-un ritm ce nu se pare a fi unul atât de armonios decât privit prin prisma atâtor ani petrecuți împreună, soartă căreia nu i-am putut sta în cale decât prin greșeli și mai apoi regrete, între noi nefiind decât tăcere și teamă, când și ce va fi, subtilitatea momentelor ce vor urma rămânând un mister, un vis despre mâine că va fi o nouă zi într-o lume inertă, condusă de unele minți bolnave, lipsite de simplitate și inteligență, privindu-ne pe toți ca pe niște animale triste ce-au urmat cursuri de domesticire, ascunși parcă în spatele unor palanturi de lemn, scândurile acestora având locuri prin care să ne privească, imuni la cerințele simple ale vieților noastre, ca niște stăpâni ai întregului Univers, ascultându-ne într-o liniște absurdă a timpului, stelele privindu-ne de sus în jos, eu privindu-te de jos în sus, coborându-mi privirea peste toate formele ce ochi-mi le pot contura, modelând mai târziu tot ce-mi este dat să văd încercând să cred că avem polii diferiți măcar în ultimul ceas, fragilitatea unui singur echilibru pe care-l știu este atât de instabilă înțelegând că nu mai sunt demult acel corespondent, sunt doar un om ce diluează magnetismul ce rămăsese în timp, e ca și cum n-aș mai fi sau nu mai reflect nimic, fără impulsuri, fără hocus-pocus, nicio reverie sau vis, nefiindu-mi teamă însă de singurătate și nici de umbre, chiar dacă de umbra-mi m-am speriat într-o seară, așezându-se brusc în spatele meu spunându-mi...fără tine eu nu mă simt fericită, mă simt singură, apoi îmi spune după câteva clipe că am uitat de ea, da, am stricat totul îi răspund, până și-o imagine a umbrei din iubire, frustrat de lipsa de energie și de capacitatea ce mă învăluie, tu nereușind să mă vezi în același sens întâlnindu-mă, văzând doar o imagine ce ți-ai format-o despre mine după toate cele trecute, după toate cele prezente, parcă m-aș învârti în același sens giratoriu, spunându-mi să merg mai departe amăgindu-mă într-un cerc, bucurându-mă în același timp că am ieșit din el pe un nou drum, să-ți pot oferi ceva fără s-aștept nimic în schimb, cu inima-mi deschisă, esența filozofiei mele, încărcat cu gânduri frumoase, lăsându-mi întunericul propriu închis dincolo de bine, dincolo de ce-i rău, de neadevăr și profunzime, dincoace de incertitudini și egoism, dincolo de toate prejudecățile și iluziile unei vieți ce înseamnă tot și nimic, găsind în cea mai mare indiferență găsită la mine, armonia într-o formă a speranței nebunești râvnind cu subtilitate la tine, din adevăr țâșnind voința de-a trăi modelând viața cu ființa ta, extaziat de-acest gând mă văd sărutându-te, urcat pe-o scară ce duce la D-zeu, semănând cu cea care duce la existență, revelație transparentă fără gânduri ascunse, folosindu-mi forma asta de umor filozofic asortat cu toate stările prin care pot trece, singur într-o noapte ca aceasta de luni spre marți, așteptând ora târzie pentru odihna dinaintea unei alte dimineți din nou fără tine, ce se-adaugă la a nu știu cât-a suferință lângă toate celelalte trecute, desigur fără s-aștept vreo compătimire, poate din cauza unei onestități mai rafinate, într-o lume românească perfidă, o parte a falsității lumii, privită prin ochii și simțurile celor care n-au făcut, n-au știut și n-au dorit să-și recunoască adevăratele fețe, arătându-le mereu pe cele false, amăgitoare, caricaturi triste ce s-au perindat în jurul vieților noastre preț de aproape treizeci de ani, de parcă ar fi fost doar o ficțiune, o iluzie ce-a dat o formă oarecare vieții care și-a găsit locul, mai mult prin unghere, mizeria acestor superficiali și nereușita lor făcând ca minciuna și felul lor corupt de-a fi, să ne arate adevărul așezat cu capul în jos, altă poveste fiind asta, una de la capătul celălalt al realității, constrânși să-i acceptăm pe-acești mizerabili cu suflete de fațadă ce stau mereu ascunși după propriul deget, iar eu acum, strecurat după clipele miezului nopții îmi spun din nou că ești Adevărul pentru care am să mă-ntorc din drumul spre Neadevăr, o fac iluzoriu pictându-mi gândurile pe pânze de in, reușind cu ajutorul tău să-mi deslușesc esențele adunate de prin abisurile psihologice ale subconștientului fugar, în căutarea unui moment pierdut al timpului asimetric, fără să mă gândesc la vreo comedie umană, la Balzac, fără să-mi imaginez că măștile devin chipuri și fără să mă gândesc la Fleubert ca la o secundă a trăirii într-o singură existență a timpului, în care te-am așezat, într-un spațiu deschis, alb, ce reflectă gândirea noastră, iubirea vitală văzută într-o limpezime a conștiintei fixate în viața reală, armonie pură, revelație într-un Univers fragmentat, cu lucruri mărunte ale lumii fără să mai măsor distanțele dintre noi, fericit că vine dimineața lăsând suferințele în noapte încercând să-mi aduc aminte de vreun sărut al tău, care să-mi fi rămas fierbinte pe buze însă nimic, uitând de el și de propria-mi conștiință căutând prin crezurile pe care le-am știut prăpădite, adunându-le într-un singur loc din univers, plângând apoi din profunzimea-mi de căutător al drumului spre fericire și adevăratei mele identități spirituale, îmbarcat în călătoria vieții ca și voi, eu cu ea și singur, voi cu cine, n-am de unde ști, însă vibrația din voi, știind că veți citi aici, mă face bucuros, unde vibrând ale prieteniei virtuale simple revărsându-se peste toate cuvintele de aici, chestiuni neînsemnate ale vieții veți spune, minutele trecând zăbovind pe ici-colo, unii veți fi plictisiți, alții într-un fel sau altul iritați de același stil pe care nu-l voi schimba, dezamăgindu-vă, același scenariu în care, de data asta, acum, v-am implicat și pe voi dragii mei, făcându-vă să zâmbiți, scenariul meu e doar imaginație, ficțiune, profunzimea unei gândiri aparte, dacă ați găsit aici o exprimare a emoțiilor unora dintre voi, mă simt mai bucuros, legătură a vieții mele cu a voastră, eu însă continuând să rătăcesc într-o lume a uitării, vâslind mereu într-o direcție sau alta, vântul conștiintei ajutându-mă de fiecare dată să ajung la mal, pe ponton, pe Esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, privind norii nostalgici ce trec zi de zi purtați de vânturi spre tărâmuri calde sau reci, uitând amintiri, așteptând mereu Primăvara ce ne poartă cu ea speranțele, voințele și binecuvâtările potrivite pentru fiecare dintre noi, rămânând puternici și încrezători că toate clipele ce vor trece până atunci, le vom primi în viețile noastre ca niște picături de bunătate și spiritualitate, iubirea mea căutând-o...și găsind-o, dincolo de bine!  

Undeva departe  

22 octombrie 2019
Bonn


  

Pozele sunt facute de mine, din bucataria casei unde-mi duc zilele...

SIMFONIA VIEȚII (23)

Și cerul plânge, uneori liniștit alteori supărat, așa cum fac eu, tăcând printre cuvinte, imaginându-mi cum ar fi să-l ating, să-i simt abisul Universului rămânând în penumbra camerei în care nu mai e nimeni, e însă plină de gânduri, unele stau lângă fereastră privind culorile dimineților, clarul zilelor din amiază sau gri-albastrul cerului luminat de soarele roșu portocaliu, apusul acestuia făcându-mă să-mi adun tristețile de ici-colo, așezate pe gândul despre apusul meu știind că nu va avea niciun contrast, niciun context, poate fi unul dramatic învăluit în ceața imaginară a nemuririi cu reflexii uimitoare ale Soarelui, raze purtate în toate colțurile camerei de suflete ce mi-au dat viață, ce-au trăit alături de mine și au privit în intensitatea ei, auzindu-se apoi doar bătăile orologiilor și-a clopotelor, alte gânduri stau pe pat așteptându-te să ne privim, zâmbetele noastre dezvăluind c-ar putea urma minute către Paradis, sunt însă neclintit putând sta cufundat în celelalte gânduri ale lumii care-mi aparține, ce parcă le-aud, intrând din nou în tunelul timpului lăsându-mă pradă emoțiilor ca un ultim și cel mai de seamă romantic, chiar dacă afară norii stau să iasă din Cer, trecut fiind de miezul nopții, întrebându-mă dacă programările furtunilor au vreo legătură cu serviciul meteo ce se află la doar câțiva pași de mine, unde o duduie frumoasă își plimbă mereu câinii albi și ciobănești lăsând în urma ei un parfum necunoscut și intens, amestecul de orhidee, violete trandafiri și mosc rămânând în aer, împrăștiat doar de vântul de la miazăzi cel care-mi pălește în față de fiecare dată când privesc spre nicăieri în zare, temându-mă că n-am să te mai pot vedea nici să-ți ating pielea translucidă luând în calcul c-o să-mi pierd pentru un timp sufletul, pe care-l simt că vrea să alunece așa ca mâinile frumoasei pianiste Hélène Grimaud, deasupra clapelor de pian, punând însă lacăt pe zâmbetul ce vrea să se afișeze în colțul buzelor, privind în gol simțindu-l de marmură în penumbra camerei plină de gânduri, unele așezându-se cu mine, altele bâjbâie agitate fiind atât de fragile încât le simt paloarea fără să le pot privi, de unele-s îndrăgostit, altele mă întristează, câteva vor să-mi ghicească trăsăturile feței cu tentaculele imaginare jurându-mi eternitate și chichotind se pierd privind mai departe din umbrele ce mă cuprind și pe mine, învăluit așa, îmi trec prin minte gările fugare pe unde-am umblat, mirosul rânced al vagoanelor de tren, poveștile de-acum triste de dragoste demult apuse, străfulgerat acum doar de rămășițele unei iubiri trecute prin vremuri, imaginația-mi trecând peste gânduri aidoma instinctelor infailibile ale femeilor simțindu-mă ca un dezertor dintr-o lume fictivă evadând mereu din visele despre tine, învăluită fiind într-o lumină ca cea a farului din Alexandria, mâzgălind la fel de imaginar portretul fin al tău întrebându-mă dacă există un D-zeu, dacă mă va primi la El, de-mi va răspunde la câteva întrebări chiar dacă voi păși în lumea muțeniei sau mă va numi nemuritor, privind rănit în tăcere, pe cei duși, pășind în vise pe străduțele de piatră din preajma Nôtre Dame cu doar un singur gând în minte, tu, cu-ale tale pagini din viață trăite, unele abandonate prin umbrele vânturilor ce aduc fiori ce se strâng mereu în jurul inimii, atentă la farmecele tale fatale, trucuri ce îmi răvășesc memoria uitând de mine scrutând întunericul impenetrabil ce-mi tulbură întotdeauna somnul, vlăguit de imaginația nesfârșită cu tine, ferindu-mi privirile care încearcă să-ți deslușească formele-ți voluptoase pe care le-ascunzi, lăsându-mi umbra călătoare să te cuprindă toată dezvăluindu-mi astfel moralitatea pândind la poarta Universului fiind sigur că nimic nu e pierdut și te voi putea iubi din nou, gândindu-mă într-un fel melodramatic de-am să reușesc măcar să te pot îmbrățișa într-o tăcere absurdă, altă rațiune de-a trăi sperând la tine, mirajul ce-l am în vene, purtând cu mine dulceața buzelor tale, stăruind mereu iluzia unei iubiri ce-am avut-o întotdeauna cu mine și n-am știut unde poate sta ascunsă, evadând, sărind peste zidurile create de D-zeu și puse înadins înaintea mea, a visurilor mele abstractizate de rețetele de iubire imaginative, privindu-te în toate formele metafizice ale unei candori abstracte, exasperat de condiția mea umană și degradarea ei cu fiecare zi ce trece, codificându-mi accesul la sertarele cu iluzii ale vieții, descurajat de lumea care ne desparte, sferă asemănătoare Pământului, sensul existenței putând să însemne totul de-acum și până când clipa nemuririi va fi doar o iluzie, tăcerea va rămâne în absurd, moartea va fi eternă, iubirea rămânând doar un vis ascuns în singurătatea unui asfințit imaginar, ancorată pe stâncile vieții ce se scurge ca o nălucă mereu între două secunde tăcute cu soare și făr`de el printre picuri de ploaie și-ntr-un decembre` la final, acoperită de fulgi mari de nea, ca niște comori azvârlite din înaltul unui Cer nesfârșit, intensitatea lui semănând cândva cu iubirea noastră ce se transformă-ncet într-un regret bacovian într-o noapte de vară, iubindu-ne și-n serile triste, răpuși de oboseala singurătății desfigurați de plăcere, uitând oarecum de monotonie și tristețe, cuibăriți într-o armonie tristă găsindu-ne liniștea și fericirea, lăsându-ne sufletele deasupra mărilor, purtați de aerul ce străbate până aproape de adâncuri răscolindu-ne melancoliile dinăuntrul lor, momente de-a-mi condamna și călătoriile îndepărtate, în limita măsurii puterilor mele nuanțată de gândurile către tine, lipsindu-mi în realitate capacitatea de-a te face fericită, simțindu-mă acum atât de gol, de orice sens mai profund, neștiind ce va fi, tremurând în simțiri știind că nu va mai fi nimic, sau nu se poate ști decât despre imaginea umbrelor mele alungite de soarele de departe, doar norii făcându-le să dispară, gândindu-mă iară cât de puțin ți-am vorbit închizându-mă în același propriu univers, cel mai adesea înțeles doar de mine, uneori putând fi plin de mister, alteori confuz ca acum crezând că te-am pierdut...ca pe-un tren, alergând spre tine știind c-am s-ajung înainte să pleci, am nădăjduit c-ai să m-aștepți împăcată, deschizându-ți brațele și-apoi să mă înlănțui cu ele, ascunzând toate ceasurile, de teamă ca timpul să nu mă ducă înapoi, întrebându-mă dacă are rost s-o luăm de la capăt, lăsându-mi dragostea fără margini să însoțească destinul alături de adevăruri finite, neretușate, ascunzând după ușă singurătatea, tristețea, neîncrederea, sărăcia lacomă, fericirea fardată de amărăciune, preferând să păstrez imaginar două felii de pâine pe care s-așez straturi de iubire, emoții, să uit c-am îmbătrânit trecând peste mine atâția ani fără să-mi fie dor de tristețe, era cu mine mereu, este a mea fiind părtașă la toate clipele din viața-mi, cu și fără rost ce deznădăjduite s-au scurs până azi, întors bolnav de tine, înfometat după iubirea ta, paralizat de plăcerea trăirii vieții cu tine, m-am blocat însă dintr-o dată, împietrit de gândul că te voi găsi absentă, cu brațele căzute pe lângă corpul cuprins de-o intensitate emoțională constantă, cuprinsă de-o senzualitate absolută, de-o tandrețe delicată, pasiunea intensă, dimensiunea interstelară cu sejur pe nesfârșitul Amor aducându-mi frică de viitor și de toate sensurile vieții pline de gravitate și perfecțiune, aș vrea să mă pot prăbuși în brațele tale, să mă pot trezi în fiecare dimineață înaintea razelor de lumină, să-ți sărut pleoapele chiar dacă oricât de neverosimil ni se pare, avem doar o singură viață, iar imaginea ta pe luciul apei revine la fiecare sclipire a razelor de soare, nodurile frânghiilor strânse dibaci de mâini puternice și aspre, amintindu-mi de viața noastră plină de reziduri ale ei, ca niște funii împletite și ancorate, atârnate de catargele ce stau semețe pe mare plutind odată cu gândurile mele, ale noastre, te pot vedea chiar și în volbura de apă lăsată de Odiseu pe pluta-i mare ce e mereu în larg, pândit de Zeus cu norii lui umflați de apă, de ploi și mereu dezlănțuit, îndrăgostit pesemne de Hera, zicându-mi că sunt uneori un Hercules, doar pentru tine, cea plină de noblețe și pregătită să ofere, focul din inima-mi arzând și azi, e nestins ca o lavă clocotind în adâncuri, chiar și pe fund de ocean emanând trăiri ce uneori sunt pline de bucurii, alteori sunt atât de triste încât mă-ntreb de ce, căutând răspunsuri în serile fără tine gândind la trupurile noastre înghesuite, rămânându-mi în subconștient memoria cuvintelor frumoase ce le-ai ascultat cu emoții, simțindu-mă adormit în pustietatea iubirii care se lasă așteptată, tulburându-mi iluziile despre patimile-mi ascunse în fiori de plăcere, ca niște giuvaere ale mării de care-s îndrăgostit tocmai c-o văd și-o ating atât de rar, ca pe tine, aerul din juru-ți fiind purificat de mirosul parfumului impregnat în pielea-ți arsă de soare, mângâiată de vânt, conștientă de frumusețea ta, iubind obscurul abstract, văzându-ne toate gândurile ascunse în avalanșa de priviri ce sunt mai presus de cuvinte, mai târziu fi-vom poate fericiți ai iubirii, confidenți cuprinși de spontaneitatea atingerilor privind împreună cum Soarele se ascunde, coborând stăpân de sine știind că dimineața-mi dezvăluie rațiunea de-a trăi să te mai pot strânge la piept și câtă durere aș putea simți și câtă patimă și zbucium, salvat apoi fiind privind spre cerul de-un albastru nesfârșit izvor al filosofiei mele ce ești tu, dând formă unui nou început lăsându-mă binecuvântat de vremurile ce se-apropie, temându-mă să nu te pierd, prăpastia infernală ce-o am în minte putând să ia formele adâncurilor și-a înălțimilor, timpul pierzându-se oricum deznădăjduit până când ochi-mi te regăsesc fie doar prin forța gândurilor căutându-te în ireal, simțindu-mă ca un infirm psihic, iubirea-mi devenind atât de enigmatică încât mă-ntreb despre noi, dorințele și sentimentele pe care anii, timpul le-a ascuns, cele două reflexii ale noastre îmbrăcate mereu în conținuturile vieții ce poate aprinde și stinge pasiunile, care sălășuiesc blocate în adâncurile unor nevoi fiziologice firești ca și teorie, ținând deoparte tulburări temporale, deprimarea, gelozia, gesturile și acțiunile ce ajung la extreme, tristețea urmărindu-ne sunt sigur, profitând de slăbiciunile fiecăruia, putând fi atât de aproape de extaz dar și de porțile abisului, nefericirea deschizându-ne ușile casei, suferința spunându-ne noapte bună, găsindu-și loc în inima și sufletele noastre, spunându-ne în final că oricum viața merge înainte și noi alături de ea pe aceleași cărări, eu căutând să pot face ceva pentru tine, ceva ...să nu renunți la mine, chiar dacă ne desparte un Univers atât de mare, într-un viitor atât de nedefinit.  

  

  

Undeva departe  

18 septembrie 2019 

SIMFONIA VIEȚII (22)

Credeam că pasul făcut de mine era clar, simplitatea cu care-ți plimbai mâna prin părul răvășit de vânt și frecvența cu care-ți umezeai buzele groase și frumoase, trecându-ți limba peste ele, intensitatea privirilor tale găsindu-te atrăgătoare, impresionându-mă peste măsurile cunoscute de mine, neputincios din fire să-ți identific nevoile în ce mă privește, înțelegând însă dorințele chiar înainte să vorbim despre norii de-afară, conexiunea dintre noi putând a fi o grijă romantică încercând să decodific calmul ce te cuprinde, întrebându-mă ce trebuie să fac dacă valurile mării se lovesc de treptele imaginației mele, așezându-mă să ascult mai bine sunetele melodioase create de intensitatea lor, orga mării insoțindu-mi gândurile care-mi înghesuie întrebări, nu știu de veți înțelege, sunt cel care pot fi, tu sau tu, regăsindu-vă în spatele acestor cuvinte nu vă agățați de nimeni din disperare chiar dacă rămăși fără bani și n-are altcineva pe moment să vă iubească fără resentimente și obsesii nesănătoase, un gând frumos despre tine să rămână mereu într-un fundal, într-o perspectivă, sau un vers într-un rând de strofă, explică-te mai bine parcă-ți aud vocea-ți spunând ca dintr-o perspectivă îndepărtată, ca și-un punct, o pată alungită pe-ntinderile albe de gheață de la Poli, explică-mi îmi spui, de ce mă simt pierdută când tu afirmi că m-ai regăsit, iubește-mă apoi, arată-mi și-am să știu chiar înainte de-a-mi spune, voi înțelege totul, cufundă-ți viața într-a mea și-am să-ți arăt viitorul cu noi cuprinși și însoțiți de sentimente și speranțe, nevoi, dorințe, de problemele ce ne leagă și de așteptări, visez aievea la tine îmbrățișați într-o iubire senzuală uneori ce doare, sfârșindu-se atât de repede așteptând un alt moment ce poate deveni într-un târziu prea târziu sau deloc, dorințele se duc și vin, sunt valurile plăcerii stimulate de noi, ochii mereu căutând ceva, în spatele pleoapelor ascunzându-se parcă un loc special unde iluziile noastre stau ascunse, dezbrăcându-se în toată splendoarea gândurilor bune despre iubire, clipind, văzându-ne drumul pe care-am pășit și bucurându-ne până și de tristețile avute ce s-au dispersat, unele rămânând pentru totdeauna dând sens suferinței, dar și așa încerc să te iubesc cum știu, neputința mea încercând să strângă toate lucrurile bune găsite în cale, ascultând inima ce mereu vrea să spună ceva, are un ritm aparte, întrebându-mă acum ce vreau să fac cu restul vieții mele, cum cred că mă-ntreabă Bill Evans din nou, folosind aceleasi cuvinte, melodia aceasta făcându-mă atât de fericit, suferind, nefericit, visător, tristețea deschizându-și sufletul inegalabil ce se lovește mereu de greutățile vieții, căutând întotdeauna să-ți deranjez rujul de pe buze, iubirea pentru tine insoțindu-mi pașii urmându-mă în periplul zilelor mele rămase, uneori apărând și-n vise, maniera mea de-a te iubi însemnând mai mult decât oricine, oricând, de ieri de azi sau de mâine, având resurse interminabile pe care le voi folosi și mai Apoi, după ce voi cunoaște Eternitatea, orizontul necuprins din infinit ce nu-l putem dimensiona în gânduri, ascuns în veșnicia nelimitată închizând pleoapele pentru o clipă, să te pot dezbrăca așa cum face toamna în zilele ei cu arborii ce-ți pot ascunde lacrimi, împrumutându-mi din tristețile lor rătăcind peste frunzele moarte ale destinului meu, dizolvând cu picături de iubire retina timpului ce mă părăsește cu fiecare clipă, așezate pe gânduri ce se trezesc rătăcite pe valurile singurătății cu care-mi stropesc identitatea, făcându-mă să uit de mine, lăsându-mă atras în vârtejul iubirii tale ce se dezlănțuie în spatele pleoapelor închise, devenind reflexii ale imaginației mele ce-ar putea fi persistentă chiar dacă timpul și-a pierdut însemnele, brațele lui cuprinzându-te mai repede ca mine, văzându-te frământată de gândurile clipei când îl vei părăsi pentru mine, întrebându-te cum ai s-o faci din spatele unui decor al scenei încremenit, ce poate să-nsemne mâine, poate fi ceva nesigur sau e doar un gând rătăcit ce și-a pierdut vâslele dorind să ajungă degrabă la tine înfruntând destinul unui regret, păstrând culorile dragostei aceleași ca la-nceput când totul părea un gri perfect, dezorientat de ambițiile timpului, intimidat de farmecul tău de formele-ți de femeie, îmbrățișată încă de-acesta uitând de el și-uitând că e cu tine, zâmbind lumii fascinante datorită ție, femeia senzuală, magnetismul din tine atrăgând filozofia despre iubire trezind în mine, dorința de sublim, de luciditate într-o trăire sensibilă putând a mă-nveli cu fantezii și imaginații, meditând printre vibrațiile iubirii, evadând din celulele uitate de timp, în care se plimbă doar suflete, sentimentele deschizând rând pe rând toate încuietorile rămase intacte, proiectate de spiritele umane din toate spațiile nemărginite ale drumului ce duce către tine, eu, nefericitul om cu-o vastă imaginație, definind timpul, oprindu-l de trebuie sau trimițându-l într-un alt univers, acela nesfârșit al dorinței iubirii, eu căutându-mi jumătatea cealaltă indispensabilă de-a obține un dram de fericire scurtă, în care să triumfe binele fără de care nu vom avea liniștea de apoi, iubirea clocotind în dorințe, plină de forțe și pasiuni unele necunoscute, rațiunea find deasupra tuturor descoperind același adevăr privit cu ochii minții mele, uneori tulbure de emoțiile unei iubiri pentru tine, sensul acestui impuls fiind nelimitat, dorindu-mi să-ți aparțin neexistând perfecțiune, doar patimi fiind însetat mereu de dragoste pentru tine, mereu spontană, lăsând loc cunoașterii adevăratei intimități și pasiuni erotice ajungând până aici, nedescoperindu-te într-atât, lipsind sărutul, o simplă expresie, atingere naturală ce-ar putea aduce liniște, putându-ne îndrăgosti, atingând vibrația ce ne însoțește corpul, resemnat cu tot ce-am primit de la viață, folosind nuanțe dintre tandrețe și pasiune, admirație și satisfacție, emoții și căldură, calm și siguranță, iubire și suferință reușind acea simbioză a mea cu tine, ca o ieșire din anonimat, redându-ne identitatea, un bărbat și-o femeie, noi doi, ce putem schimba de vrem fața lumii putând să modelăm urâțenia unor oameni care trăiesc parcă, într-o lume abstractă, virtuală, fără sens, plină de ură, minciună, supărare, mizerie, haos, frustrare, nedreptate, revoltă, protest, o lume plină de nenorociți, lipsiți de onestitate și inteligență, misogini, blocând accesul tuturor, punându-și măștile diverse ce le au pregătite mereu pentru orice fel de moment, făcându-mă umil, în stare să pierd pariul cu sensul proprie-mi vieți, făcându-mă să nu mă pot bucura de o nouă dimineață așa cum ar trebui s-o fac, cu poftă de viață, entuziasmat și tu încărcată de senzualitate gândind la nopțile în care îți priveam cu nesaț corpul dezbrăcat, încărcat de trăiri pasionale, senzuale trezind dorințele din mine, ce frumos poate fi un astfel de vis, imaginația-mi făcând o buclă mai mare decât e necesar sau nevoie, schimbând sensul traiectoriei ce agale duce către gândire, nereușind s-o controlez, e-atât de amplă dorința reală de-a fi posibil să te am mereu, privind la prezentul dat de moment și la ce va veni, n-are limite nici îngrădiri, pot lua masa cu tine pe Jupiter sau în avionul pe care-l aud sus pe cerul serii de iunie, e atât de aproape uneori având senzația că se prăbușește undeva aici, aeroportul din apropiere așteptând avioanele ce huruie în atmosferă să aterizeze cu oameni, cu iubiri nestinse, așteptând să le facă viața un deliciu imaginația fiecăruia având o structură aparte, nu sunt în stare să definesc acum subconștientul de unde mă alimentez, complectând "listele" din catalogul cu idei și imagini despre tot, despre oameni, ani, viață, despre tine, ajungând în visurile mele nocturne uneori, explorând împreună trecutul, zăbovind în prezent, iubindu-ne, atât de puțin, de-o relativitate nebănuită, combinând nimicurile vieții anticipând reflecțiile cunoașterii găsindu-le soluții rând, pe rând tuturor necazurilor și bucuriilor ce ne stăpânesc emoțiile, lăsându-ne iubirile să pătrundă mai întâi în sistemul nostru uman, mă refer la cel psihic, apoi ținându-se de mână iubirea mea și-a ta, stăpânite de imaginație sub toate formele ei ce pot fi definite, trăite, pășesc pe tărâmul conștiintei făcând ca și această dimensiune în explorare să-și deschidă universul, putând fugi de realitatea ce nu ne satisface, făruindu-ne comori într-o lume imaginară, în care se pare că-s doar eu acum aici, somnul dându-mi târcoale, venind neanunțat, e aproape miezul nopții, trăiesc emoțiile muzicii lui Bill Evans ce se repetă în fiecare seară când scriu aici, optând pe ecranul melodiei de pe YouTube la repetarea ei, neputând însă repeta nici măcar o zi din ce-a trecut și tare aș vrea, să încep una de-acum doisprezece ani, dintr-un anume moment al ei să repar ceva, apoi să revin la marginea realizării unui plan conceput și neterminat fără sorți de izbândă, e-atât de târziu pentru tot, e-atât de trist, e un haos stăpânit totuși de realitate, reconfigurat cu imagini noi despre tine, despre mine, noi fiind aceia care adunăm dorințe găsite pe propriul drum, anticipând realitatea în toată profunzimea de simțuri existentă, așezând metaforele subtile ale trăirilor într-o ordine nefirească, neînțelegând reflecțiile filozofice ce se abat asupra lor și a sufletelor noastre și delicat asupra propriei seninătăți, necunoscând adevăratul Eros folosindu-ne pasiunea ce e în noi, în conștiința noastră, însoțiți de amărăciune, neputință, fantezie și asortată unui splendid apus de soare...  

Undeva departe,  

17 iunie 2019

Pozele de mai jos le-am facut in periplul meu in Suedia, in Tylösand, in 2016 ! 

https://en.wikipedia.org/wiki/Tyl%C3%B6sand