SIMFONIA VIEȚII (24)

Aștept să te cuprind în brațe pe după coapse ezitând, am timp însă, neștiind cât, oricum totul e doar virtual, sigur cu putință, imaginația reluându-și preocupările scotocind prin realitate, imprimând puțin din materia minții, deschizând mereu ușa Chakrei dincolo de durere, boală, de suferința din preajma-mi, luând din bunătate oferind inimii, din iubire pentru sufletele noastre, invitând politicos înțelepciunea să mă însoțească într-o tăcere cuprinsă de energia ce vine de la tine, nuanțând metafora unei iubiri rămase încă, dând sens vieții mele cu tine, regăsind bucuria ascunsă undeva poate în spatele disperării, a viselor și emoțiilor tulburi preferând iubirea dincoace de întuneric, luminată de zâmbetul tău profitând de tăcerea miezului de noapte ce m-a surprins scriind, privind prin ușa de dincolo de durere și suferință ascultând vântul pornit în rafale, imaginându-mi frunzele moarte purtate de acesta, stelele nevăzute de norii ce-aleargă nebuni deasupra mea, cufundat într-o tăcere a Nocturnii Op.9. Nr.2, e-a lui Chopin ce-mi accelerează respirația, purtat din reflex înspre gândurile tale fiindu-mi teamă c-ai să închizi totul cu strălucirea-ți delicată din juru-ți, însă iubirea ta metamorfozată m-a-ndemnat să mă definesc cine sunt, înainte ca visele să-ți inunde emoțiile ce stau la coadă să contemple inocente călătoriile gândurilor mele ce transpun în imagini virtuale și vise nevisate, găsind regia pentru un spectacol ce ne poartă dincolo de noi într-un mod seducător și misterios, energia iubirii vibrând ascuns în mine, în tine si în spiritul nostru hoinar prin timpul nemilos, într-un spațiu deloc restrâns în care am adunat toate visurile uitate și memorate, libere ca și dragostea noastră uneori o metaforă având mereu la-ndemână un răspuns, simțind cu fiecare părticică din noi, pregătiți pentru o nouă problemă a vieții, lăsându-ne intelectul să se deschidă căutând îndeaproape, intuind dincolo de granițele cunoașterii imaginându-mi cum pot jongla cu prezentul pe jumătate trist, imagine care generează stări lipsite de idealuri, de sensuri, forme, argumente, știind însă cum să-mi apăr libertatea sufletească oferindu-i un ton romantic, propriu esenței firii mele, slobodă ca un fluviu revărsat, trecând deasupra lui ca umbrele verilor ce s-au scurs, ca a norilor văzuți azi pe cerul frământat de vânt, gândind la tine în fiecare zi ieșită din noapte, în fiecare noapte ivită din zi, e o realitate pură, o călătorie a mea spre tine uneori inconștient, neînțelegând într-atât sensul iubirii, rămânând în mod paradoxal atras, magnetizat, fascinat de tine, într-o continuă efemeritate, privind în treacăt spre abisul necunoscut al sufletului, căutând o etichetă pe care să scriu te iubesc, susținut de-un amestec gri melancolic gândindu-mă patetic, la cât de împreună suntem și în același timp cât de departe, la limita tristeții, ale șanțurilor săpate de vremurile trecute și zbuciumate, alinate de soarele primăverilor și cel dogoritor al verilor petrecute incredibil cu tine și singur, mai mult de unul singur ca acum, e-un fel de vară târzie ce s-a scurs în Universul cosmologic, iubirea noastră inomogenă îndreptându-se către un alt orizont, altul decât cel văzut cu Soarele răsărind și-apunând într-un târziu, e cel care-nghițit va fi, apoi va dispare într-o fracțiune nedefinită, însă eu pot vedea scenariul printr-o ipoteză simplă, experimentul iubirii cu tine fiindu-mi deajuns să-l confirm lăsându-mi sentimentele să țâșnească irevesibil spre unde ești, cu iubirea parte a teoriei mele înlocuindu-mi mereu ipotezele fără legături, lăsându-le în spațiul dintre noi, non-spațiu linear, limitând timpul din viețile noastre cu amprente filozofice în poezie, artă, e după cel al efemeridelor, entropia dragostei noastre devenind neuniformă, iar sufletele încolăcite de multă vreme încearcă să evadeze nemaiprivindu-se în ochi căutând fiecare un loc, al meu visează la esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, alunecând pe portative ireale, așezat pe-un contrabas imens plutind în derivă pe mare, căutând parcă urme de viață ce pesemne mă ocolesc, lăsându-mă pradă unor iluzii neputând lăsa nici măcar vreo amprentă pe întinsul apelor, rămânând același ciudat, imprevizibil, omul de moment ce urăște timpul care-i așa de scurt și știe să planeze într-un zbor în care viețile noastre sunt purtate odată cu el, priviți de neviață cu intensitate, hrănindu-se chiar și cu gândul că-i vom pica în plasa-i pregătită și plină în fiecare clipă, refuzând să accept că-i voi fi cândva o victimă, una ce iubește azi, una ce spune că-i nebun după tine și sufletul tău putând rămâne încolăcit până în marele târziu, evitând să mă gândesc la partea tristă a singurătății, cea fără tine, fiindu-mi uneori bine și lângă aceea cu tine, e altfel, există un întreg divizat în mai multe intreguri, pline cu goluri ale tristeții iar noi ușor îmbătrâniți începem a semăna cu doi nepăsători, care-și văd fiecare de viețile lor, într-un ritm ce nu se pare a fi unul atât de armonios decât privit prin prisma atâtor ani petrecuți împreună, soartă căreia nu i-am putut sta în cale decât prin greșeli și mai apoi regrete, între noi nefiind decât tăcere și teamă, când și ce va fi, subtilitatea momentelor ce vor urma rămânând un mister, un vis despre mâine că va fi o nouă zi într-o lume inertă, condusă de unele minți bolnave, lipsite de simplitate și inteligență, privindu-ne pe toți ca pe niște animale triste ce-au urmat cursuri de domesticire, ascunși parcă în spatele unor palanturi de lemn, scândurile acestora având locuri prin care să ne privească, imuni la cerințele simple ale vieților noastre, ca niște stăpâni ai întregului Univers, ascultându-ne într-o liniște absurdă a timpului, stelele privindu-ne de sus în jos, eu privindu-te de jos în sus, coborându-mi privirea peste toate formele ce ochi-mi le pot contura, modelând mai târziu tot ce-mi este dat să văd încercând să cred că avem polii diferiți măcar în ultimul ceas, fragilitatea unui singur echilibru pe care-l știu este atât de instabilă înțelegând că nu mai sunt demult acel corespondent, sunt doar un om ce diluează magnetismul ce rămăsese în timp, e ca și cum n-aș mai fi sau nu mai reflect nimic, fără impulsuri, fără hocus-pocus, nicio reverie sau vis, nefiindu-mi teamă însă de singurătate și nici de umbre, chiar dacă de umbra-mi m-am speriat într-o seară, așezându-se brusc în spatele meu spunându-mi...fără tine eu nu mă simt fericită, mă simt singură, apoi îmi spune după câteva clipe că am uitat de ea, da, am stricat totul îi răspund, până și-o imagine a umbrei din iubire, frustrat de lipsa de energie și de capacitatea ce mă învăluie, tu nereușind să mă vezi în același sens întâlnindu-mă, văzând doar o imagine ce ți-ai format-o despre mine după toate cele trecute, după toate cele prezente, parcă m-aș învârti în același sens giratoriu, spunându-mi să merg mai departe amăgindu-mă într-un cerc, bucurându-mă în același timp că am ieșit din el pe un nou drum, să-ți pot oferi ceva fără s-aștept nimic în schimb, cu inima-mi deschisă, esența filozofiei mele, încărcat cu gânduri frumoase, lăsându-mi întunericul propriu închis dincolo de bine, dincolo de ce-i rău, de neadevăr și profunzime, dincoace de incertitudini și egoism, dincolo de toate prejudecățile și iluziile unei vieți ce înseamnă tot și nimic, găsind în cea mai mare indiferență găsită la mine, armonia într-o formă a speranței nebunești râvnind cu subtilitate la tine, din adevăr țâșnind voința de-a trăi modelând viața cu ființa ta, extaziat de-acest gând mă văd sărutându-te, urcat pe-o scară ce duce la D-zeu, semănând cu cea care duce la existență, revelație transparentă fără gânduri ascunse, folosindu-mi forma asta de umor filozofic asortat cu toate stările prin care pot trece, singur într-o noapte ca aceasta de luni spre marți, așteptând ora târzie pentru odihna dinaintea unei alte dimineți din nou fără tine, ce se-adaugă la a nu știu cât-a suferință lângă toate celelalte trecute, desigur fără s-aștept vreo compătimire, poate din cauza unei onestități mai rafinate, într-o lume românească perfidă, o parte a falsității lumii, privită prin ochii și simțurile celor care n-au făcut, n-au știut și n-au dorit să-și recunoască adevăratele fețe, arătându-le mereu pe cele false, amăgitoare, caricaturi triste ce s-au perindat în jurul vieților noastre preț de aproape treizeci de ani, de parcă ar fi fost doar o ficțiune, o iluzie ce-a dat o formă oarecare vieții care și-a găsit locul, mai mult prin unghere, mizeria acestor superficiali și nereușita lor făcând ca minciuna și felul lor corupt de-a fi, să ne arate adevărul așezat cu capul în jos, altă poveste fiind asta, una de la capătul celălalt al realității, constrânși să-i acceptăm pe-acești mizerabili cu suflete de fațadă ce stau mereu ascunși după propriul deget, iar eu acum, strecurat după clipele miezului nopții îmi spun din nou că ești Adevărul pentru care am să mă-ntorc din drumul spre Neadevăr, o fac iluzoriu pictându-mi gândurile pe pânze de in, reușind cu ajutorul tău să-mi deslușesc esențele adunate de prin abisurile psihologice ale subconștientului fugar, în căutarea unui moment pierdut al timpului asimetric, fără să mă gândesc la vreo comedie umană, la Balzac, fără să-mi imaginez că măștile devin chipuri și fără să mă gândesc la Fleubert ca la o secundă a trăirii într-o singură existență a timpului, în care te-am așezat, într-un spațiu deschis, alb, ce reflectă gândirea noastră, iubirea vitală văzută într-o limpezime a conștiintei fixate în viața reală, armonie pură, revelație într-un Univers fragmentat, cu lucruri mărunte ale lumii fără să mai măsor distanțele dintre noi, fericit că vine dimineața lăsând suferințele în noapte încercând să-mi aduc aminte de vreun sărut al tău, care să-mi fi rămas fierbinte pe buze însă nimic, uitând de el și de propria-mi conștiință căutând prin crezurile pe care le-am știut prăpădite, adunându-le într-un singur loc din univers, plângând apoi din profunzimea-mi de căutător al drumului spre fericire și adevăratei mele identități spirituale, îmbarcat în călătoria vieții ca și voi, eu cu ea și singur, voi cu cine, n-am de unde ști, însă vibrația din voi, știind că veți citi aici, mă face bucuros, unde vibrând ale prieteniei virtuale simple revărsându-se peste toate cuvintele de aici, chestiuni neînsemnate ale vieții veți spune, minutele trecând zăbovind pe ici-colo, unii veți fi plictisiți, alții într-un fel sau altul iritați de același stil pe care nu-l voi schimba, dezamăgindu-vă, același scenariu în care, de data asta, acum, v-am implicat și pe voi dragii mei, făcându-vă să zâmbiți, scenariul meu e doar imaginație, ficțiune, profunzimea unei gândiri aparte, dacă ați găsit aici o exprimare a emoțiilor unora dintre voi, mă simt mai bucuros, legătură a vieții mele cu a voastră, eu însă continuând să rătăcesc într-o lume a uitării, vâslind mereu într-o direcție sau alta, vântul conștiintei ajutându-mă de fiecare dată să ajung la mal, pe ponton, pe Esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, privind norii nostalgici ce trec zi de zi purtați de vânturi spre tărâmuri calde sau reci, uitând amintiri, așteptând mereu Primăvara ce ne poartă cu ea speranțele, voințele și binecuvâtările potrivite pentru fiecare dintre noi, rămânând puternici și încrezători că toate clipele ce vor trece până atunci, le vom primi în viețile noastre ca niște picături de bunătate și spiritualitate, iubirea mea căutând-o...și găsind-o, dincolo de bine!  

Undeva departe  

22 octombrie 2019
Bonn


  

Pozele sunt facute de mine, din bucataria casei unde-mi duc zilele...