It`s my blog?: poze

Se afișează postările cu eticheta poze. Afișați toate postările

24 martie 2024

Primăvară în viața mea, a voastră .

07 noiembrie 2019

SIMFONIA VIEȚII (24)

Aștept să te cuprind în brațe pe după coapse ezitând, am timp însă, neștiind cât, oricum totul e doar virtual, sigur cu putință, imaginația reluându-și preocupările scotocind prin realitate, imprimând puțin din materia minții, deschizând mereu ușa Chakrei dincolo de durere, boală, de suferința din preajma-mi, luând din bunătate oferind inimii, din iubire pentru sufletele noastre, invitând politicos înțelepciunea să mă însoțească într-o tăcere cuprinsă de energia ce vine de la tine, nuanțând metafora unei iubiri rămase încă, dând sens vieții mele cu tine, regăsind bucuria ascunsă undeva poate în spatele disperării, a viselor și emoțiilor tulburi preferând iubirea dincoace de întuneric, luminată de zâmbetul tău profitând de tăcerea miezului de noapte ce m-a surprins scriind, privind prin ușa de dincolo de durere și suferință ascultând vântul pornit în rafale, imaginându-mi frunzele moarte purtate de acesta, stelele nevăzute de norii ce-aleargă nebuni deasupra mea, cufundat într-o tăcere a Nocturnii Op.9. Nr.2, e-a lui Chopin ce-mi accelerează respirația, purtat din reflex înspre gândurile tale fiindu-mi teamă c-ai să închizi totul cu strălucirea-ți delicată din juru-ți, însă iubirea ta metamorfozată m-a-ndemnat să mă definesc cine sunt, înainte ca visele să-ți inunde emoțiile ce stau la coadă să contemple inocente călătoriile gândurilor mele ce transpun în imagini virtuale și vise nevisate, găsind regia pentru un spectacol ce ne poartă dincolo de noi într-un mod seducător și misterios, energia iubirii vibrând ascuns în mine, în tine si în spiritul nostru hoinar prin timpul nemilos, într-un spațiu deloc restrâns în care am adunat toate visurile uitate și memorate, libere ca și dragostea noastră uneori o metaforă având mereu la-ndemână un răspuns, simțind cu fiecare părticică din noi, pregătiți pentru o nouă problemă a vieții, lăsându-ne intelectul să se deschidă căutând îndeaproape, intuind dincolo de granițele cunoașterii imaginându-mi cum pot jongla cu prezentul pe jumătate trist, imagine care generează stări lipsite de idealuri, de sensuri, forme, argumente, știind însă cum să-mi apăr libertatea sufletească oferindu-i un ton romantic, propriu esenței firii mele, slobodă ca un fluviu revărsat, trecând deasupra lui ca umbrele verilor ce s-au scurs, ca a norilor văzuți azi pe cerul frământat de vânt, gândind la tine în fiecare zi ieșită din noapte, în fiecare noapte ivită din zi, e o realitate pură, o călătorie a mea spre tine uneori inconștient, neînțelegând într-atât sensul iubirii, rămânând în mod paradoxal atras, magnetizat, fascinat de tine, într-o continuă efemeritate, privind în treacăt spre abisul necunoscut al sufletului, căutând o etichetă pe care să scriu te iubesc, susținut de-un amestec gri melancolic gândindu-mă patetic, la cât de împreună suntem și în același timp cât de departe, la limita tristeții, ale șanțurilor săpate de vremurile trecute și zbuciumate, alinate de soarele primăverilor și cel dogoritor al verilor petrecute incredibil cu tine și singur, mai mult de unul singur ca acum, e-un fel de vară târzie ce s-a scurs în Universul cosmologic, iubirea noastră inomogenă îndreptându-se către un alt orizont, altul decât cel văzut cu Soarele răsărind și-apunând într-un târziu, e cel care-nghițit va fi, apoi va dispare într-o fracțiune nedefinită, însă eu pot vedea scenariul printr-o ipoteză simplă, experimentul iubirii cu tine fiindu-mi deajuns să-l confirm lăsându-mi sentimentele să țâșnească irevesibil spre unde ești, cu iubirea parte a teoriei mele înlocuindu-mi mereu ipotezele fără legături, lăsându-le în spațiul dintre noi, non-spațiu linear, limitând timpul din viețile noastre cu amprente filozofice în poezie, artă, e după cel al efemeridelor, entropia dragostei noastre devenind neuniformă, iar sufletele încolăcite de multă vreme încearcă să evadeze nemaiprivindu-se în ochi căutând fiecare un loc, al meu visează la esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, alunecând pe portative ireale, așezat pe-un contrabas imens plutind în derivă pe mare, căutând parcă urme de viață ce pesemne mă ocolesc, lăsându-mă pradă unor iluzii neputând lăsa nici măcar vreo amprentă pe întinsul apelor, rămânând același ciudat, imprevizibil, omul de moment ce urăște timpul care-i așa de scurt și știe să planeze într-un zbor în care viețile noastre sunt purtate odată cu el, priviți de neviață cu intensitate, hrănindu-se chiar și cu gândul că-i vom pica în plasa-i pregătită și plină în fiecare clipă, refuzând să accept că-i voi fi cândva o victimă, una ce iubește azi, una ce spune că-i nebun după tine și sufletul tău putând rămâne încolăcit până în marele târziu, evitând să mă gândesc la partea tristă a singurătății, cea fără tine, fiindu-mi uneori bine și lângă aceea cu tine, e altfel, există un întreg divizat în mai multe intreguri, pline cu goluri ale tristeții iar noi ușor îmbătrâniți începem a semăna cu doi nepăsători, care-și văd fiecare de viețile lor, într-un ritm ce nu se pare a fi unul atât de armonios decât privit prin prisma atâtor ani petrecuți împreună, soartă căreia nu i-am putut sta în cale decât prin greșeli și mai apoi regrete, între noi nefiind decât tăcere și teamă, când și ce va fi, subtilitatea momentelor ce vor urma rămânând un mister, un vis despre mâine că va fi o nouă zi într-o lume inertă, condusă de unele minți bolnave, lipsite de simplitate și inteligență, privindu-ne pe toți ca pe niște animale triste ce-au urmat cursuri de domesticire, ascunși parcă în spatele unor palanturi de lemn, scândurile acestora având locuri prin care să ne privească, imuni la cerințele simple ale vieților noastre, ca niște stăpâni ai întregului Univers, ascultându-ne într-o liniște absurdă a timpului, stelele privindu-ne de sus în jos, eu privindu-te de jos în sus, coborându-mi privirea peste toate formele ce ochi-mi le pot contura, modelând mai târziu tot ce-mi este dat să văd încercând să cred că avem polii diferiți măcar în ultimul ceas, fragilitatea unui singur echilibru pe care-l știu este atât de instabilă înțelegând că nu mai sunt demult acel corespondent, sunt doar un om ce diluează magnetismul ce rămăsese în timp, e ca și cum n-aș mai fi sau nu mai reflect nimic, fără impulsuri, fără hocus-pocus, nicio reverie sau vis, nefiindu-mi teamă însă de singurătate și nici de umbre, chiar dacă de umbra-mi m-am speriat într-o seară, așezându-se brusc în spatele meu spunându-mi...fără tine eu nu mă simt fericită, mă simt singură, apoi îmi spune după câteva clipe că am uitat de ea, da, am stricat totul îi răspund, până și-o imagine a umbrei din iubire, frustrat de lipsa de energie și de capacitatea ce mă învăluie, tu nereușind să mă vezi în același sens întâlnindu-mă, văzând doar o imagine ce ți-ai format-o despre mine după toate cele trecute, după toate cele prezente, parcă m-aș învârti în același sens giratoriu, spunându-mi să merg mai departe amăgindu-mă într-un cerc, bucurându-mă în același timp că am ieșit din el pe un nou drum, să-ți pot oferi ceva fără s-aștept nimic în schimb, cu inima-mi deschisă, esența filozofiei mele, încărcat cu gânduri frumoase, lăsându-mi întunericul propriu închis dincolo de bine, dincolo de ce-i rău, de neadevăr și profunzime, dincoace de incertitudini și egoism, dincolo de toate prejudecățile și iluziile unei vieți ce înseamnă tot și nimic, găsind în cea mai mare indiferență găsită la mine, armonia într-o formă a speranței nebunești râvnind cu subtilitate la tine, din adevăr țâșnind voința de-a trăi modelând viața cu ființa ta, extaziat de-acest gând mă văd sărutându-te, urcat pe-o scară ce duce la D-zeu, semănând cu cea care duce la existență, revelație transparentă fără gânduri ascunse, folosindu-mi forma asta de umor filozofic asortat cu toate stările prin care pot trece, singur într-o noapte ca aceasta de luni spre marți, așteptând ora târzie pentru odihna dinaintea unei alte dimineți din nou fără tine, ce se-adaugă la a nu știu cât-a suferință lângă toate celelalte trecute, desigur fără s-aștept vreo compătimire, poate din cauza unei onestități mai rafinate, într-o lume românească perfidă, o parte a falsității lumii, privită prin ochii și simțurile celor care n-au făcut, n-au știut și n-au dorit să-și recunoască adevăratele fețe, arătându-le mereu pe cele false, amăgitoare, caricaturi triste ce s-au perindat în jurul vieților noastre preț de aproape treizeci de ani, de parcă ar fi fost doar o ficțiune, o iluzie ce-a dat o formă oarecare vieții care și-a găsit locul, mai mult prin unghere, mizeria acestor superficiali și nereușita lor făcând ca minciuna și felul lor corupt de-a fi, să ne arate adevărul așezat cu capul în jos, altă poveste fiind asta, una de la capătul celălalt al realității, constrânși să-i acceptăm pe-acești mizerabili cu suflete de fațadă ce stau mereu ascunși după propriul deget, iar eu acum, strecurat după clipele miezului nopții îmi spun din nou că ești Adevărul pentru care am să mă-ntorc din drumul spre Neadevăr, o fac iluzoriu pictându-mi gândurile pe pânze de in, reușind cu ajutorul tău să-mi deslușesc esențele adunate de prin abisurile psihologice ale subconștientului fugar, în căutarea unui moment pierdut al timpului asimetric, fără să mă gândesc la vreo comedie umană, la Balzac, fără să-mi imaginez că măștile devin chipuri și fără să mă gândesc la Fleubert ca la o secundă a trăirii într-o singură existență a timpului, în care te-am așezat, într-un spațiu deschis, alb, ce reflectă gândirea noastră, iubirea vitală văzută într-o limpezime a conștiintei fixate în viața reală, armonie pură, revelație într-un Univers fragmentat, cu lucruri mărunte ale lumii fără să mai măsor distanțele dintre noi, fericit că vine dimineața lăsând suferințele în noapte încercând să-mi aduc aminte de vreun sărut al tău, care să-mi fi rămas fierbinte pe buze însă nimic, uitând de el și de propria-mi conștiință căutând prin crezurile pe care le-am știut prăpădite, adunându-le într-un singur loc din univers, plângând apoi din profunzimea-mi de căutător al drumului spre fericire și adevăratei mele identități spirituale, îmbarcat în călătoria vieții ca și voi, eu cu ea și singur, voi cu cine, n-am de unde ști, însă vibrația din voi, știind că veți citi aici, mă face bucuros, unde vibrând ale prieteniei virtuale simple revărsându-se peste toate cuvintele de aici, chestiuni neînsemnate ale vieții veți spune, minutele trecând zăbovind pe ici-colo, unii veți fi plictisiți, alții într-un fel sau altul iritați de același stil pe care nu-l voi schimba, dezamăgindu-vă, același scenariu în care, de data asta, acum, v-am implicat și pe voi dragii mei, făcându-vă să zâmbiți, scenariul meu e doar imaginație, ficțiune, profunzimea unei gândiri aparte, dacă ați găsit aici o exprimare a emoțiilor unora dintre voi, mă simt mai bucuros, legătură a vieții mele cu a voastră, eu însă continuând să rătăcesc într-o lume a uitării, vâslind mereu într-o direcție sau alta, vântul conștiintei ajutându-mă de fiecare dată să ajung la mal, pe ponton, pe Esplanade, în porturi pustii unde până și pescărușilor le este dor, privind norii nostalgici ce trec zi de zi purtați de vânturi spre tărâmuri calde sau reci, uitând amintiri, așteptând mereu Primăvara ce ne poartă cu ea speranțele, voințele și binecuvâtările potrivite pentru fiecare dintre noi, rămânând puternici și încrezători că toate clipele ce vor trece până atunci, le vom primi în viețile noastre ca niște picături de bunătate și spiritualitate, iubirea mea căutând-o...și găsind-o, dincolo de bine!

Undeva departe

22 octombrie 2019
Bonn

Pozele sunt facute de mine, din bucataria casei unde-mi duc zilele...

19 iunie 2019

SIMFONIA VIEȚII (22)

Credeam că pasul făcut de mine era clar, simplitatea cu care-ți plimbai mâna prin părul răvășit de vânt și frecvența cu care-ți umezeai buzele groase și frumoase, trecându-ți limba peste ele, intensitatea privirilor tale găsindu-te atrăgătoare, impresionându-mă peste măsurile cunoscute de mine, neputincios din fire să-ți identific nevoile în ce mă privește, înțelegând însă dorințele chiar înainte să vorbim despre norii de-afară, conexiunea dintre noi putând a fi o grijă romantică încercând să decodific calmul ce te cuprinde, întrebându-mă ce trebuie să fac dacă valurile mării se lovesc de treptele imaginației mele, așezându-mă să ascult mai bine sunetele melodioase create de intensitatea lor, orga mării insoțindu-mi gândurile care-mi înghesuie întrebări, nu știu de veți înțelege, sunt cel care pot fi, tu sau tu, regăsindu-vă în spatele acestor cuvinte nu vă agățați de nimeni din disperare chiar dacă rămăși fără bani și n-are altcineva pe moment să vă iubească fără resentimente și obsesii nesănătoase, un gând frumos despre tine să rămână mereu într-un fundal, într-o perspectivă, sau un vers într-un rând de strofă, explică-te mai bine parcă-ți aud vocea-ți spunând ca dintr-o perspectivă îndepărtată, ca și-un punct, o pată alungită pe-ntinderile albe de gheață de la Poli, explică-mi îmi spui, de ce mă simt pierdută când tu afirmi că m-ai regăsit, iubește-mă apoi, arată-mi și-am să știu chiar înainte de-a-mi spune, voi înțelege totul, cufundă-ți viața într-a mea și-am să-ți arăt viitorul cu noi cuprinși și însoțiți de sentimente și speranțe, nevoi, dorințe, de problemele ce ne leagă și de așteptări, visez aievea la tine îmbrățișați într-o iubire senzuală uneori ce doare, sfârșindu-se atât de repede așteptând un alt moment ce poate deveni într-un târziu prea târziu sau deloc, dorințele se duc și vin, sunt valurile plăcerii stimulate de noi, ochii mereu căutând ceva, în spatele pleoapelor ascunzându-se parcă un loc special unde iluziile noastre stau ascunse, dezbrăcându-se în toată splendoarea gândurilor bune despre iubire, clipind, văzându-ne drumul pe care-am pășit și bucurându-ne până și de tristețile avute ce s-au dispersat, unele rămânând pentru totdeauna dând sens suferinței, dar și așa încerc să te iubesc cum știu, neputința mea încercând să strângă toate lucrurile bune găsite în cale, ascultând inima ce mereu vrea să spună ceva, are un ritm aparte, întrebându-mă acum ce vreau să fac cu restul vieții mele, cum cred că mă-ntreabă Bill Evans din nou, folosind aceleasi cuvinte, melodia aceasta făcându-mă atât de fericit, suferind, nefericit, visător, tristețea deschizându-și sufletul inegalabil ce se lovește mereu de greutățile vieții, căutând întotdeauna să-ți deranjez rujul de pe buze, iubirea pentru tine insoțindu-mi pașii urmându-mă în periplul zilelor mele rămase, uneori apărând și-n vise, maniera mea de-a te iubi însemnând mai mult decât oricine, oricând, de ieri de azi sau de mâine, având resurse interminabile pe care le voi folosi și mai Apoi, după ce voi cunoaște Eternitatea, orizontul necuprins din infinit ce nu-l putem dimensiona în gânduri, ascuns în veșnicia nelimitată închizând pleoapele pentru o clipă, să te pot dezbrăca așa cum face toamna în zilele ei cu arborii ce-ți pot ascunde lacrimi, împrumutându-mi din tristețile lor rătăcind peste frunzele moarte ale destinului meu, dizolvând cu picături de iubire retina timpului ce mă părăsește cu fiecare clipă, așezate pe gânduri ce se trezesc rătăcite pe valurile singurătății cu care-mi stropesc identitatea, făcându-mă să uit de mine, lăsându-mă atras în vârtejul iubirii tale ce se dezlănțuie în spatele pleoapelor închise, devenind reflexii ale imaginației mele ce-ar putea fi persistentă chiar dacă timpul și-a pierdut însemnele, brațele lui cuprinzându-te mai repede ca mine, văzându-te frământată de gândurile clipei când îl vei părăsi pentru mine, întrebându-te cum ai s-o faci din spatele unui decor al scenei încremenit, ce poate să-nsemne mâine, poate fi ceva nesigur sau e doar un gând rătăcit ce și-a pierdut vâslele dorind să ajungă degrabă la tine înfruntând destinul unui regret, păstrând culorile dragostei aceleași ca la-nceput când totul părea un gri perfect, dezorientat de ambițiile timpului, intimidat de farmecul tău de formele-ți de femeie, îmbrățișată încă de-acesta uitând de el și-uitând că e cu tine, zâmbind lumii fascinante datorită ție, femeia senzuală, magnetismul din tine atrăgând filozofia despre iubire trezind în mine, dorința de sublim, de luciditate într-o trăire sensibilă putând a mă-nveli cu fantezii și imaginații, meditând printre vibrațiile iubirii, evadând din celulele uitate de timp, în care se plimbă doar suflete, sentimentele deschizând rând pe rând toate încuietorile rămase intacte, proiectate de spiritele umane din toate spațiile nemărginite ale drumului ce duce către tine, eu, nefericitul om cu-o vastă imaginație, definind timpul, oprindu-l de trebuie sau trimițându-l într-un alt univers, acela nesfârșit al dorinței iubirii, eu căutându-mi jumătatea cealaltă indispensabilă de-a obține un dram de fericire scurtă, în care să triumfe binele fără de care nu vom avea liniștea de apoi, iubirea clocotind în dorințe, plină de forțe și pasiuni unele necunoscute, rațiunea find deasupra tuturor descoperind același adevăr privit cu ochii minții mele, uneori tulbure de emoțiile unei iubiri pentru tine, sensul acestui impuls fiind nelimitat, dorindu-mi să-ți aparțin neexistând perfecțiune, doar patimi fiind însetat mereu de dragoste pentru tine, mereu spontană, lăsând loc cunoașterii adevăratei intimități și pasiuni erotice ajungând până aici, nedescoperindu-te într-atât, lipsind sărutul, o simplă expresie, atingere naturală ce-ar putea aduce liniște, putându-ne îndrăgosti, atingând vibrația ce ne însoțește corpul, resemnat cu tot ce-am primit de la viață, folosind nuanțe dintre tandrețe și pasiune, admirație și satisfacție, emoții și căldură, calm și siguranță, iubire și suferință reușind acea simbioză a mea cu tine, ca o ieșire din anonimat, redându-ne identitatea, un bărbat și-o femeie, noi doi, ce putem schimba de vrem fața lumii putând să modelăm urâțenia unor oameni care trăiesc parcă, într-o lume abstractă, virtuală, fără sens, plină de ură, minciună, supărare, mizerie, haos, frustrare, nedreptate, revoltă, protest, o lume plină de nenorociți, lipsiți de onestitate și inteligență, misogini, blocând accesul tuturor, punându-și măștile diverse ce le au pregătite mereu pentru orice fel de moment, făcându-mă umil, în stare să pierd pariul cu sensul proprie-mi vieți, făcându-mă să nu mă pot bucura de o nouă dimineață așa cum ar trebui s-o fac, cu poftă de viață, entuziasmat și tu încărcată de senzualitate gândind la nopțile în care îți priveam cu nesaț corpul dezbrăcat, încărcat de trăiri pasionale, senzuale trezind dorințele din mine, ce frumos poate fi un astfel de vis, imaginația-mi făcând o buclă mai mare decât e necesar sau nevoie, schimbând sensul traiectoriei ce agale duce către gândire, nereușind s-o controlez, e-atât de amplă dorința reală de-a fi posibil să te am mereu, privind la prezentul dat de moment și la ce va veni, n-are limite nici îngrădiri, pot lua masa cu tine pe Jupiter sau în avionul pe care-l aud sus pe cerul serii de iunie, e atât de aproape uneori având senzația că se prăbușește undeva aici, aeroportul din apropiere așteptând avioanele ce huruie în atmosferă să aterizeze cu oameni, cu iubiri nestinse, așteptând să le facă viața un deliciu imaginația fiecăruia având o structură aparte, nu sunt în stare să definesc acum subconștientul de unde mă alimentez, complectând "listele" din catalogul cu idei și imagini despre tot, despre oameni, ani, viață, despre tine, ajungând în visurile mele nocturne uneori, explorând împreună trecutul, zăbovind în prezent, iubindu-ne, atât de puțin, de-o relativitate nebănuită, combinând nimicurile vieții anticipând reflecțiile cunoașterii găsindu-le soluții rând, pe rând tuturor necazurilor și bucuriilor ce ne stăpânesc emoțiile, lăsându-ne iubirile să pătrundă mai întâi în sistemul nostru uman, mă refer la cel psihic, apoi ținându-se de mână iubirea mea și-a ta, stăpânite de imaginație sub toate formele ei ce pot fi definite, trăite, pășesc pe tărâmul conștiintei făcând ca și această dimensiune în explorare să-și deschidă universul, putând fugi de realitatea ce nu ne satisface, făruindu-ne comori într-o lume imaginară, în care se pare că-s doar eu acum aici, somnul dându-mi târcoale, venind neanunțat, e aproape miezul nopții, trăiesc emoțiile muzicii lui Bill Evans ce se repetă în fiecare seară când scriu aici, optând pe ecranul melodiei de pe YouTube la repetarea ei, neputând însă repeta nici măcar o zi din ce-a trecut și tare aș vrea, să încep una de-acum doisprezece ani, dintr-un anume moment al ei să repar ceva, apoi să revin la marginea realizării unui plan conceput și neterminat fără sorți de izbândă, e-atât de târziu pentru tot, e-atât de trist, e un haos stăpânit totuși de realitate, reconfigurat cu imagini noi despre tine, despre mine, noi fiind aceia care adunăm dorințe găsite pe propriul drum, anticipând realitatea în toată profunzimea de simțuri existentă, așezând metaforele subtile ale trăirilor într-o ordine nefirească, neînțelegând reflecțiile filozofice ce se abat asupra lor și a sufletelor noastre și delicat asupra propriei seninătăți, necunoscând adevăratul Eros folosindu-ne pasiunea ce e în noi, în conștiința noastră, însoțiți de amărăciune, neputință, fantezie și asortată unui splendid apus de soare...