Alunecând printre amintiri

Înșelătoare, o aparență de calm mă cuprinde arătându-se uneori în toată splendoarea ei, stăpânit însă de sentimentul ce mi-a adus intensitate, urmat de nedumerire, contrast opus unei dezamăgiri luând forma singurătății absolute, tulburătoare agonie într-un moment al vârstei neliniștite necuprinsă în descrierea mea, esența fiind tu, eu rămânând doar omul ce vede și aude totul, opacul fiindu-mi atât de familiar încât suferința-mi devenită obișnuință zilnică, tăinuită într-o liniște absurdă, torturantă, toate destul de reale ca să-mi urmez visul, de-a trăi oricum, iar tu dând sens vieții și delirului ce mă cuprinde, acela în care mă văd cu tine mereu, o stare ce duce la disperarea că nu va mai fi nicicând o întoarcere, nemaiputând fi pretutindeni unde-mi doresc acum, ca un exemplu să fiu cu tine chiar și aici, dincolo de ape, unde se înalță munții acoperiți de zăpadă, iar umbrele norilor acoperă albul plouat deunăzi, sigur nu de aceeași nori și unde un alt felinar de noapte s-a aprins, întunericul învăluind până și amintirile ce stau îngrămădite, gata să iasă în aceste momente ale miezului nopții, persistând imaginea soarelui de azi, ce-a reușit să mai topească zăpada de pe creste, de pe firele verzi ale ierbii, zâmbind la gândul că undeva departe ghioceii au răsărit, secundele cotidianului transformând gândurile mele în nisipuri mișcătoare, lăsându-mă dezgolit într-o nuditate psihică profundă, corectându-mi aparențele și căutându-mi drumul spre infinitul iubirii, întrebându-mi rațiunea ce înseamnă să-mi trăiesc prezentul și dacă aș putea cumva să-mi anticip viitorul, dacă pot fi parte din umbrele lăsate de Lună, să te pot contempla în voie sprijinit de ecouri ale tăcerii, menținând aparențele unei fericiri cu sensul unei fidelități dovedite, reapărând mereu suferințele depărtării, regretele transformate în nostalgie făcându-mă vizionarul sentimentelor de iubire ce mă copleșesc, anunțând parcă o renaștere în acest moment al vieții, provocare paradoxală, implicându-te în misterul ce stă ascuns în necunoscut, determinându-mă să accept că într-o bună zi, ne vom pierde dincolo de rațional, într-un invizibil al Universului, nemaiputându-ne defini, mărturisi, pășind haotic printre lumini și umbre, temându-mă că în cea mai apropiată primăvară, voi îmbrățișa din nou singurătatea, atât de insuportabilă și ciudată, jocul haosului dând uneori sens lucrurilor neclare despre mine, făcând uitările să revină zărind cenușa zilelor pierdute în lumina unei flăcări puternice ale pasiunii ce clocotește în mine, înconjurat de neputința de-a te privi, atinge, iubi, pedepsit de propria-mi trăire ce va aduce finalul imprevizibil și malefic, te iubesc oare inconștient, există raționament într-o realitate prefăcută, conjuncția dintre noi putând fi doar un singur gând, redefinind trăirile uitate, resuscitând substanța iubirii ce devenise doar o iluzie, copleșiți, toropiti de euforie, pregătiți să gustăm din nou din meniul plăcerii, irepetabile trăiri, improvizând scena pe care să ne eliberăm emoțiile revederii, dând din nou sens clipelor de viață rămase, a-i surâde vieții prelungind astfel emoțiile renăscute din seninul iubirii ce stă ascuns în ființa și existența noastră pe acest pământ inundat de lumini și umbre, făcându-ne să pătrundem în inimaginabil și iubirea simplă să strălucească, plină de culoare, aidoma florilor de mai, ale prietenului meu Ștefan Luchian, cel sensibil, pătruns de razele unui soare ce da artei sensul total unei transecendente efemere, pătrunsă de ireal, iraționând într-o naturalețe emoționantă, galopul inimilor aducând dorință dintr-un neobișnuit și neașteptat, simțindu-ne Noi, de parcă am fi primii ce descoperă iubirea din Univers, voalată, făcând hazardul să capete sens, deblocat din iluziile deviate de furtunile vieții, riscul de a ne rătăci rămânând însă învăluit în neprevăzut, pândit de inefabilul cuvintelor frumoase de iubire ce ți le pot spune, fără a fi ceva miraculos, misterios, mărturisind c-am fost de-atâtea ori contaminat de iubirea ta nevăzută, încât am devenit imun, căutând un nou răspuns la întrebările ce-mi macină sensul vieții, căutând să spun tot ce n-am putut spune, să pot arăta tot ce-am ținut ascuns, pierzându-mă printre toate cuvintele scrise ici-colo, dezarmat de emoțiile gândurilor ce duc către tine, dorindu-mi ca restul aventurii vieții mele, să-l pot petrece și defini într-un final, cât mai îndepărtat și fără suferință…cu tine, alunecând acum, din nou printre amintiri într-o tăcere absolută, imaginându-mi cum cortina dintre noi se ridică rămânând amândoi pe scena de care vorbisem, cea a vieții, așteptând una din cele mai amețitoare, răvășitoare trăiri, știind-o pasiune, însemnând miracol, mai ales pentru mine, lipsindu-mi atât de mult iubirea ta, timp comprimat între noi, întrebându-mă aievea ce este iubirea, deseori văzând-o la braț cu rațiunea, cunoscând armonia ce ne-ar putea cuprinde dacă n-am mai fi captivii propriei noastre coexistente, dacă ne-am folosi propriile puteri să fim unul pentru celălalt, ținându-ne strânși de șansa de-a trăi cu bune și rele, cu speranțe, planuri, emoții, tristeți, căutându-ne privirile, lăsându-ne sufletele să evadeze trăind laolaltă, amplificând dorința de-a nu mai lasă cortina să cadă între noi, însingurarea să rămână ascunsă, fără să ne mai cuprindă contemplând liniștiți apusul prezentului, ce poate fi unic, motivând existența noastră, oferindu-ne un rest, rămășițele unei vieți ce se-apropie de-o iluzie, o taină ce n-o putem desluși, un mister dincolo de toate secretele vieții, dorind să te cunosc, să mă pot regăsi, să mă cunosc pe mine însumi, să simt cu tine tot ce poate transcede gândirea și toate cuvintele, fie acestea dinăuntrul sau deasupra iluziilor, trăiri ce nu pot lasă locul la nimic, doar iubirii, să ne găsim îmbrățișați găsind esența ființelor raționale, pășind împreună înafara noastră, dincolo de noi ce nu poate fi cuprins de gânduri sau de cuvinte, nereușind să-l înțelegem, să-l atingem, senzualitatea ta pendulând între real și ireal, totul fiind comprimat în mintea mea aducând concepturi despre iubire, șansa de-a înțelege modul în care să-mi trăiesc timpul rămas fără a mai avea vreun refugiu ca până acum în fața singurătății și-a sentimentelor ascunse în cotloanele ei iar noi, iubindu-ne, vom învăța să ne iubim regăsind fundamentul fericirii și nu doar ca spectatori ai iubirii altora, acceptându-i chiar și formă-i abstractă dând astfel sens propriilor noastre vieți, mulțumindu-mă să rămân un diletant generos oferindu-ți cea mai frumoasă pânză a vieții rămasă fără culoare, putând să găsești tot ce e mai potrivit pentru a găsi răspuns la întrebarea pe care am s-o pun și acum…ce este iubirea, această nevoie a mea atât de reală, atât de ireală ca și marea dispărută brusc dincolo de diguri și maluri, de taluzuri și esplanadă, dincolo de portul cândva inundat de aceasta, imaginându-mi doar sunetul sărutului de pe buzele tale, plutiri ce-ar putea aduce la mal corăbii rătăcite, consolat cu iluzia asta uneori crezând că mă afund într-o mocirlă a fericirii fără să împart visurile cu cineva, fără să divulg de câte ori viața-mi a fost bătută de ploi, de câte ori găsit-am minutele-năbușite de căldura trupului tău surprins într-o capcană a destinului căruia am fost nevoit să-i fac față, găsindu-te lângă mine până în zorii tuturor zilelor rămase, considerând că fiind darul cel mai frumos primit din Univers, tu, minunăție a Cerului și-a Pământului, boare nocturnă în arșița nopților de vară, stelele arzând și ele mai tare, umbrele simțindu-se înșelate de iubirea ta pierdută printre enigmele vieții ce se scurge, năpădit de gustul iubirii tale, înfierbântat de orele nopților fără somn petrecute ținându-te aproape de mine, mirosul de iasomie adus de adierile vântului cald luând forma camerei și abisului în care sufletu-mi cuprins de revelație, slobod pe corăbiile nevăzute și bântuite de vânt, măturate de ploi și ape sărate a lacrimilor ce m-au răvășit de atâtea ori, așteptând apele liniștite ale iubirii tale să spele drumul pietruit ce duce spre farul înalt, cu lumina-i puternică, ce călăuzește marinarii în nopțile lăsate de D-zeu, sau de oricine, orice în stare să rânduie credințele noastre care depășesc deseori atotputernicia sentimentelor mele, revelațiilor ce se opresc, lovindu-se de barierele imprevizibilului, făcându-mă să mă simt ca un grănicer la frontiera dintre ceea ce sunt și ce nu sunt, conștient însă nu așa ca ceilalți, de forma realității care nu poate fi alta decât cea pe care o putem controla, reușind să mă încarc cu destulă energie ca să pot dărui din puținul propriei mele existențe, alimentat de forțe ale infinitudinii de dincolo de nori, dincolo de spațiile noastre atemporale, de unicitatea fiecăruia dintre noi, învățând înainte de orice, să iubim, ca să fim iubiți, ura celor mulți denaturând viața, integritatea umană sub toate formele ei și libertatea de a fi, valoare a noastră atât de fragilă, de preț, aflându-ne într-o constantă stare de supraviețuire, puși pe fugă de propriile noastre decizii, făcându-ne mai străini decât ne putem imagina, devenind deseori agresivi, erupția stărilor, simțirilor făcând iubirea să fie călcată în picioare, aruncată aidoma bucăților de stâncă ce se prăvălesc în mare, lăsându-ne pradă atrofiați de moralitate, în cercuri virtuale, sărăcind și mai mult stările noastre emoționale și morale, dincolo de această lume a aparențelor ce poate aduce un dezechilibru, confuzie, îndepărtându-ne de realitatea ajunsă fără sens, iubirea doar, acest cadou al vieții către noi putând să deschidă odăile inimii plină cu sentimente și dorințe, lăsându-mă definit, încercând a fi doar ceea ce sunt, deseori la bifurcații de drumuri, însoțit de suferința ce provoacă durere, aducând haos și îndoieli în Universul meu, iubirea ta făcând să revină totul într-o lumină strălucitoare, străbătut de razele ei, atingându-mi sufletul cu gesturi delicate, inundat apoi de bucuria de a mă simți iubit, plin de nostalgie, tristețea fiind undeva în preajmă, suflet ce freamătă de emoții neputându-mi imagina amplitudinea sensibilității tale, pierzându-mă în privirea ta ce-mi luminează veșnicul gri al vieții, lipsit și dezarmat fiind de clipele suspendate în abis, tulburat de prezența ta, clipele cu tine părând nemărginite, bântuindu-mi deodată destinul întâlnirii cu tine, căutare a mea în întinderile timpului, reguli știute și fără niciun fel de repetiție, totul fiind comprimat și conturat într-un sentiment de iubire profund, ce-mi străbate corpu-mi de-a-ntregul, dând formă tuturor trăirilor mele, în gândurile mele fiind tu, doar tu … alunecând printre amintiri.

 
 
Costi Pop
Bonn, Germania
16 februarie 2019