Paznicul nocturn

 

Voi fi santinela ta

în întuneric, să-ți

păzesc somnul

tulburat uneori

de vise, nu vreau

să știu de-am fost

vreodat` în vreunul

din ele să te apăr,

de răceala picăturilor

de ploaie ce cad în

noaptea ce frământă

sufletele în toate

părțile și le agită

precum valurile,

ce-mi amintesc

din nou de tine,

de jocul iubirii

amețitor și nebun

făcându-mă să

oftez, revenindu-mi

văzând niște umbre

negre, ce se mișcă

în noapte, ajungând

la mine întrerupte

de vântul ce fluieră

printre copacii muți

și adormiți,

tăcerea mea-i

acoperită de ploaie

și sunete diferite...

ce-aș mai vrea

să fiu lângă tine,

sunt aici însă,

ascultând muzica

tristă a ploii,

cu mâinile

prinse strâns de

amintirile cu tine,

pierzându-se încet

spulberate parcă

de vânt, în hăul

adânc al

întunericului așternut

peste noi și peste

umbrele ascunse,

în preajma mea,

aproape de tine,

dându-mi fiori de

groază ce se mișcă

tăcut în sufletul meu,

care n-are teamă

ca și mine, suntem

același aluat

uneori nedospit,

uitându-ne împreună

după minutele ce

se scurg ca apa de

ploaie peste fruntea

mea acoperită cu o

pelerină veche, găsită

pe puntea goală,

părăsită parcă de

marinarii istoviți,

știind că-i pot găsi-n

apropiere, cu capul

rezemat de mesele

murdare, pline de

sticle și pahare goale,

adormiți cu gând acasă

sau doar la ea, ridicați

de chelnerii grăbiți

s-adune totul după

acești istoviți, iar eu,

santinela ta din întuneric,

ca și o picătură de apă

într-un infinit, un azilant

ce poartă cu el,

pasiunea pentru tine,

exilatul nocturn

înfășurat în mantaua

de ploaie, atent

la umbre negre

ce șușotesc întretăiat

în abisul nopții, cu

cerul străbătut de nori

grăbiți, alungați de

vântul rece pentru

începutul de septembrie,

umbrele apropiindu-se,

gândindu-mă că vor

ca să pătrundă înăuntru,

ajungând înaintea lor,

sunt doar o santinelă

a întunericului, a ta,

ca să-ți păzesc somnul

uneori toropit de vise,

în care aș putea fi și eu...

deodată, răsar lumini

pe cer, ploaia a-ncetat,

umbrele negre

pierzându-se în zare

speriate de mine, sau

de ele, ce-apar din ce

în ce mai multe sclipind

deasupra mea, vântul

potolit se odihnește și el

după ce-a ascuns verdele

închis a copacilor de

lângă mine, ce parcă vor

să depice norii deasupra

casei tale, bântuită nopțile

de umbre negre ce

șușotesc nedeslușit

infiorându-te, decor

teatral sinistru, pânze

pictate de femei, tablou

schimbat ca prin farmec,

fără costume, noaptea

ascunzându-le goliciunea,

făcându-i fericiți ca pe

actorii ce-așteaptă

să fie aplaudați, umbrele

negre apărând mereu

fără să știi de unde,

însă acolo voi fi și eu,

santinela ta din întuneric,

ascunsă-n adâncul

sufletului tău,

păzitorul cu

pelerină de ploaie

lungă până la pământ,

scăldat de picurii

de ploaie,

câteodată mari ca și

cireșele de vară, nebun

după tine, cu mintea

aprinsă, planton în fața

unor umbre negre

ce se pierd mereu

în zare, când ploaia stă

și vântul nu mai bate,

deslușind atât de bine

acum, conturul tău

rămânând așa, pierdut

ca o jucărie ce-așteaptă

fiorii dulci trimiși de tine

ce licăre în asfințit,

lăsând la final

un plâns îndepărtat,

noaptea a trecut

și santinela a plecat

odată cu ploaia,

ce s-a prelins

pe zidurile

casei tale ca un ecou,

stârnit mereu,

anunțând-o

că-i vremea

ca să stea de pază,

umbre negre ce

șușotesc întretăiat

în abisul nopții

pierzându-se

în depărtare,

vor veni,

vor pleca, așa

cum fac și eu

în viața ta.

 

Costi Pop

Undeva departe, Austria

03 septembrie 2017