It`s my blog?
Jurnalul meu cu și despre smooth jazz, fotografii, poezie, proză, pictură, însemnări, oameni, ani, viață.
28 februarie 2023
Simfonia Vieții (4)
09 februarie 2022
Simfonia Vieții (26)
Adâncuri ale disperării fără început și fără de sfârșit, așteaptă să mă scufund în ele așa cum e viața ca o expresie dincoace și dincolo de absolut, privind spre ea fascinat de dansul copacilor unduiți de vânturi și furtuni, acoperiți de întunericul nopților, visând că am sădit câțiva ani ce au prins rădăcini apoi trezit de soarele și lumina lui la realitatea ce doare, tristeți create parcă într-o existență aflată dincolo de mine, acceptând oarecum tot ceea ce există lăsându-mi gândurile purtate printre nori așa cum viața merge mai departe în eternitate, limitat de propriile-mi simțuri disipate într-o lumină senescentă greu de văzut într-o perspectivă apropiată, prăfuită de secundele unui timp ce uneori ni se pare imens și atât de trist, la fel ca felinarele din curtea mea și cele de pe Île de la Cité din centrul Parisului unde țârâie greierii scrutând întunericul și peste speranțele-mi deșarte, despuiate aidoma femeilor din scrierile lui Gabriel García Márquez, îngrămădite de fantezia mea în gondolele negre de pe canalele din Veneția cea melancolică și cuprinsă de străvezime, diafanitatea respirației lagunei fiind acoperită de culori livide și reflexii ireale care o înfășoară, simplitatea unui adevăr putând schimba viața într-o clipă simțindu-ne pașii pe drumul firesc al Universului plin de versanții muntoși, de povârnișuri, încercând să aleg măcar o scară rulantă s-ajung mai degrabă la tine, trecând printr-un labirint ascuns de credințe simțite în adâncurile ființei mele, ce nu-și găsește încă adevăratul loc în viață, căutând subtil energiile din univers privind ecranul existenței azi, refugiat în trăirile-mi interioare și reflectând desigur în conștiința-mi atât de sensibilă prevalând, uitând de fantasmele sexualității de parcă aș transfera dintr-o altă existență sentimente diverse, cele de tristețe și de teamă, de iubire și ură, impiedicându-mă să înțeleg, să judec și să cunosc prezentul amintindu-mi ziua când m-am simțit stăpânul universului avându-te lângă mine înălțându-mi simțurile până în cerul îndepărtat, extazul și fericirea fiind în acel moment eterne, apoi într-un moment al vieții cortina pe a cărei fațadă era scris sfârșit a coborât, lăsând o dâră de cenușă și ceață, lucrurile toate rămânând fără puls, culorile devenind inexpresive și fără nuanță, frunzele fără freamătul vântului, florile fără parfum, nemaiștiind decât despre resemnarea de a-mi continua viața, lipsit de afectivitate într-o alternativă tristă, înspăimântat de-a fi dușmanul ei, indiferența dintre noi ajungând mai mare decât distanța dintre Cer și Pământ lăsându-mă să mă-ntreb de-aș găsi ceva care să ne-aducă a doua viață, să te pot însoți până la capăt, să pot anticipa în imaginarul unei plăceri ca fiind posibilă din nou în realitatea de azi, dimensiune umană de fericire așteptată în spatele cortinei despre care am scris, nerăbdător, știind însă că totul a ajuns la limita a tot ce se poate suporta, ce mă-mbracă în culori ale anxietății, dorindu-te și lipsindu-mi, devenind un expert în această artă, poveste platonică nemaiștiind nimic despre tandrețe, valori estetice afective, uitând de visul despre iubire și dorință și de banala atingere privind spre granița dintre suflet și trup, uitând de elemente existențiale obișnuite încercând să descui buncărul plin cu amintirile plăcerilor anterioare, însă rămân pedepsit cu atâtea neajunsuri, amaruri penibile ale condiției mele umane de-a fi pe deasupra muritor, căutând totuși speranța de-a mă face să trăiesc, dorința, plăcerea de-a te avea din nou reînoind imaginar în acest moment din noapte, contractul făcut cu viața făcându-mă să n-am liniște dorindu-mi să scap de suferință și neliniști, să te regăsesc încercând să-mi amintesc jocul dintre tensiune și destindere, simpla atingere a pielii tale, a mâinilor, sărutul pe gât, însă uzura vieților noastre este mare, apărând deziluzia neștiind să iubim depășindu-ne propria noastră persoană, lipsindu-ne curajul de-a ne regăsi în armonie chiar fără acel nimic de cunoscut, de așteptat, degenerând totul doar într-un simț al solidarității conjugale cunoscându-te superficial în aceasta evoluție pământeană și fără limite, dorindu-mi să pot salva iubirea moartă clinic dintre noi, fadă și epuizata din stoc, să gust viața lângă tine, s-adorm în brațele tale și tot acolo să mă trezesc, să-ți fiu din nou complice pe imensul val, răpuși de beatitudine, de liniștea senină a iubirii care m-a părăsit devenind un străin fără tadrețe, singur cu-aceeași secvență matinală, aceeași repetiție a serii și nopții de câțiva ani, de luni până sâmbătă, duminica la fel în aceeași tacere, în doi dar fără tine, într-o sărăcie cumplită a dragostei, într-un abandon al plăcerii fără vreun sens al jocului fericirii, nemaiștiind despre aspirațiile, imaginarul și sensibilitățile tale, nemaiștiind parcă să-ți vorbesc, să te-ascult, să te fac să visezi, să te-nțeleg, fiind un asimetric lipsit de valoare și umilit privind derutat spre dramatismul singurătății măcinat de gândurile unui început ale sfârșitului care mă înspăimântă, pășind doar ca și-o umbră pulverizată a dorinței, îndepărtat defininitiv de tine, nerăbdător însă de-a trăi desfătat așteptând o viață întreagă după fericire aceasta însă lăsând doar pagini albe în urma ei, renunțând la ea ar fi ca și cum aș renunța să fiu om, după spusele filozofului Kant, acuzând soarta pentru vidul din zilele noastre, prăpastia vieții trăită până azi, știind că fericirea e imposibilă și lucrurile frumoase doar încep prin a sfârși atât de repede făcând loc nefericirii, uitând într-un final esența, uitând de mine însumi , lăsând la urmă dorința de-a revedea Paradisul, pe cei pierduți, destinul fericirii fiind acela al unei bucurii eterne iar axistența mea oferă lumii sensul și valoarea vieții mele, inventând ca mulți alții ceva ce mă face să uit cât de iremediabil nefericit sunt, oare e posibil să existe fericire sau e doar refuzul de-a vedea dincolo de vălul tristeții chiar și-atunci când uit de mine, doar amintirea unui nefericit pe nume Iov mă ține treaz spunând ca el...când speram la fericire a apărut nenorocirea, mă așteptam la lumină și-a sosit umbra, consolându-mă cu speranța ce nu m-a părăsit gândind la viață, la tine, cea cu părul răvășit de vânt, ce m-așteaptă imaginar pe pontonul spălat de valuri privind răsăritul și apusul unui soare care te iubește, spunându-ți parcă zi și noapte să-ți trăiești gândirea, iar eu călătorul ce nu mai sunt decât voință și senin acceptând ceea ce nu depinde de mine, frământat de temeri contemplând la fericirea cu tine, departe și dincolo de infinitul universului, crezând bucuros în eternitate luând cu mine amintirea ta , a iubirii de-nceput și mai apoi lipsind cea de azi, e doar o rămășiță, un fel de-aș vrea să fiu fericit și nu stiu cum, visând la ea neștiind desigur cum s-o găsesc, cum s-o trăiesc intrebându-mă dacă sunt îndeajuns de demn așteptând-o, e suficient să fiu, putând astfel să gândesc la tine, să te privesc cum îmbătrânești lângă mine, urmărind fericirea cu mine care nu înseamnă de fapt nimic, prefăcându-ne amândoi cât de fericiți suntem, ca să uităm că nu suntem, eu trăind un pic pentru trecut, mai mult pentru un viitor neștiut, nevăzut, iar prezentul nostru lăsându-l în seama secundelor și-a inimii ce bate acum pentru tine, iubesc apoi mă opresc, am pierdut duelul cu dragostea ce la-nceput era doar ca un cer senin chiar de era furtună iar tu frumoasă ca un vis, știu însă că atunci când te privesc sunt atâtea necunoscute neștiind cât de mare-ți e durerea de aceea mă simt atât de singur, riscând draga mea să mă repet scriind spre final câteva cuvinte din umbra singurătății, umbra mea, de-ai putea privi în adâncul ochilor mei ai vedea golul nemărginit plutind într-un haos al iubirii ce mă-mpresoară, neputându-ți desprinde apoi gândurile despre întunericul de afară unde umbra-mi e liberă într-o liniște tulburătoare, urmărită de-o pasăre mare de noapte, apoi nu se mai mișcă nimic în jurul ei decât apa mării cu albastrul ei și plină de mistere.
Costi Pop
Undeva aproape departe, Grossanktnikolaus, Banat
09 februarie 2022
Sursa foto - Pinterest
28 ianuarie 2022
Am dat viaţă morţii.( Mi-a fost atat de dor.)
Struguri de catifea,
îmi umplu licoarea
nebăută încă din
cupa ce jumătate-i
plină cu veninul tău,
păstrat în pivniţa
inimii tale reci, ca
sloiuri de gheaţă polară,
nici gând să poţi să o
dezgheţi atât de rece e
şi-atât de-amară,
cruste de mucegai
se-adună peste-a
timpului scurs prin
paharele vieţii murdare,
stropi de dulce-amar
din vinu-ţi nebăut
de-atâta timp
se văd lucind
pe catifeaua strugurie,
a perdelelor vechi
şi-mbâcsite de fum,
iubire şi-ntuneric...
tablouri vechi în care,
burţi imense se văd
ieşind de sub
sacouri strâmte, pătate
cu otrava-ţi de mine
nebăută încă
şi care-aşteaptă-n
cupa ruginită,
femei cu decolteuri
mari şi largi,
privirilor flămânde
ce-aşteaptă un
simplu semn
în colţuri obscure,
se văd râzând şi licărind
la strugurii de catifea,
la catifeaua strugurindă,
având pe mese
cupe ruginite şi pline
pe jumate cu veninul tău,
e-un loc în care m-am
întors şi e ultima oară
când mă aştepţi lugubră,
rece şi întunecată,
doar ceva lumânări arse
pe chipu-ţi mai lasă
o pată de culoare,
decât
murdarul uleios
şi
uns de chelnerii grăbiţi,
s-aşeze carnea friptă şi
grasă pe bucăţi de lemn
sau chiar direct pe masă,
acum pot să văd
păianjenii imenşi
ţinuţi de tine şi ascunşi
printre cutii cu lucruri fine,
ei
sunt nişte
monştrii-acum,
mai
liberi ca oricând
sorbind
şi ei
din cupe ruginite,
otrava ta care
pe jumătate paharul
mi-a umplut, e-o cupă
ruginită de fapt
ca toate de aici,
mi-e frică s-o privesc,
mi-e teamă s-o ating,
sunt totuşi aici
pentru ultima oară
locului să-i dau viaţă,
fiindu-mi
dor de
ochii
tăi întunecaţi,
de ale tale buze
arzând ca-n iad,
mi-e
dor de isterice
atingeri
şi pline de venin
ce inima-mi atins-a
de-atâta timp,
de pivniţa întunecată-n
care
mi-ai dat
sărut
după sărut,
mi-e
dor de chelneri
unsuroşi
şi de
priviri ale femeilor cu
decolteuri mari şi largi,
lăsând să iasă afară
ceea ce noi putem
numi plăceri carnale...
sunt în sfârşit aici,
unde
n-am vrut
ca
să mai fiu,
cu
gesturi tremurânde
m-aşez la masa ta
pe care printre cerceii
ieftini, brăţări
roşii-albastre şi
pahare goale, stă
neatinsă încă otrava-mi,
într-o cupă ruginită
şi mă gândesc, of iată,
că dintr-o sorbitură
am băut-o toată,
mi-a fost atât de dor,
acum sunt lângă tine,
am dat viaţă morţii în
pivniţa cu strugurii de
catifea, printre
păianjeni-monştrii, chelneri
burtoşi, femei cu
decolteuri mari, printre
pahare goale unse şi
murdare, printre otrăvuri,
toate ale tale
şi catifeaua strugurindă,
pe care...
ne-am iubit cândva.
Costi Pop
Zipf , Austria
24 decembrie 2013
25 ianuarie 2022
Aruncând cuvintele în mare
Să-mi scrii
pe cerul
albastru,
când
sunt plecat
ca acum,
să mă întorc
văzându-l plin
de cuvinte
ale tale, doar
pentru mine,
să le adun apoi
pe toate
la-ntâmplare,
să le iau
pe rând
pe fiecare,
aruncându-le
în mare
să le spele
de vise,
să le urce
pe valuri,
uitându-mă
în zare după
cuvintele tale,
șoptindu-le
apoi să se
întoarcă
la mine, că
m-am întors
și eu
de-acum, după
atâta timp
la tine,
cuvinte
surâzând
lăsatu-le-am
știi bine,
la poarta
cerului albastru
să te întâmpine
și altă dat`,
atunci când
iarăși sunt plecat,
să-mi poți
scrie cuvinte
despre tine,
să le adun apoi
să le iau cu mine
pe drumul
ce nu eu
l-am creat,
așa mi-a fost
că să-l străbat
de-atâta vreme
fără tine,
să-mi scrii, pe
ceru-albastru
dimineața
pe la ora zece,
când visele
demult s-au
reîntors
în noapte,
iar dorul meu
de tine
poate-mi trece,
chiar dacă
mi-aduc aminte
de iubire și
de șoapte,
cuvinte scrise
de tine, altele
decât cele
pe care eu
le-am adunat,
aruncându-le
apoi în mare
la-ntâmplare,
îți voi scrie
pe cerul
plumburiu
și trist ca mine,
singur ca și el,
doar aripi
îl străbat
în zbor, fulger
ce-aduce tunet,
cuvinte, ce pot
să-nsemne
un mister,
scrise
pentru tine,
de mine,
om ce-aduce
ploaia uneori,
stropi ce se
preling pe
buzele-ți ce
dau în clocot
și mă întrebi
apoi, la ce
gândesc...
știi bine
că nu pot
să mă prefac,
mai bine tac,
pot chiar
s-aștept
să-mi scrii
n`apoi, când
cerul meu
s-aduce-n
treaba lui,
haotic,
portret de
metamorfoză,
adunat dintre
cuvintele
din mare,
ocheade
femeilor
absente
pierdute-n
zare,
iertându-mă
c-am fost
mereu așa,
lăsat la poarta
cerului
plumburiu,
anunțând furtuni
de vânt, cu ploi
de apă vie,
păcătosul
fără de cuvinte,
doar cu cele
ale tale, scrise
pe cer albastru,
căutându-mă-n
ceasuri
din noapte
uitând de mine,
găsindu-mă
în amintirea ta.
Costi Pop
Austria,
08 februarie 2017
06 ianuarie 2022
Dintr-un aproape-albastru
M-am ascuns,
de soare
și de tine,
acum când plouă
îl caut și...
nu te mai găsesc,
că îmi lipsești sau
e neputința mea
să văd în realitate
copleșit de
gânduri, planuri,
lăsând timpul
doar să treacă
crezând că voi reuși
să-ți fiu, doar eu,
azi
m-am uitat
după ieri,
lăsându-mă
chiar s-o ating
și n-am văzut
decât frânturi ce
nu se mai repetă
decât răceala ta,
a vremii de afară
și-a unui pian
dintr-un
aproape-albastru,
ce-mi picură
prin vene
serul iubirii
ținut o vreme-nchis,
ascuns de mine
printre gânduri,
sentimente,
pasiune și emoții
acum, am să tac,
ce credeți că
numai eu
sunt vinovat,
e vântul
ce ploaie a adus
și soarele care
de astăzi s-a ascuns,
pianul dintr-un...
aproape-albastru
care mă face
să iubesc, să uit,
să nu mai văd
ziua de ieri,
doar cea de azi,
iar dacă
Cerul o vrea
și cea de mâine
stăpânind un suflet
de ne-nțeles,
fermecat
de magia ce vine
dinspre tine,
plângând cu picuri
mai mari decât
sunt cei de-acum,
uitându-mă la ei,
că doar tu
nu ești aici
să te iubesc,
să te privesc,
să-mi spui ce vrei,
chiar și minciuni
cum știm noi
să le spunem
câteodat`,
nevinovați
ce se iubesc
fără cuvinte,
pe muzică de-un
aproape-albastru,
trăgând apoi
cortina peste
prezentul nostru
de iubire,
ce-o fi mâine cu el,
că ieri...
a fost dezastru.
Costi Pop
Undeva, aproape-departe
GrosSanktNikolaus, Banat
03 octombrie 2016
26 decembrie 2021
Alunecând printre amintiri
Bonn, Germania
16 februarie 2019