Primăvară în viața mea, a voastră .

 

Simfonia Vieții (4)

Lacrimi pe buzele tale înseamnă suferință, adusă de mine odat` intrat în viața ta, caut mereu să le sărut gândind la marea sărată lăsată-n urmă, cu valuri ce se sparg de țărm, cu gânduri și vise-albastre, soare și nori plumburii purtați de vânturi singuratice ce-aduc ninsori și ploi, privindu-le prin geamul așteptării ca să mă vezi venind, mi-e dor s-ajung, nu sunt departe, nu sunt aproape decât...e-atât de simplu, e-atât de complicat, eu sunt, eu vin și plec, așa cum trenul vieții mele o face oprind în fiecare gară imaginară a fiecărui an, lacrimi pe buzele tale înseamnă fericire uitată-ntr-o cămară a inimii ce bate încă pentru noi, te-ai ascuns când n-ar fi trebuit într-un tunel al timpului pierdut cotrobăindu-mi printre amintiri lăsându-mă fără cuvinte, clipele rămase-n urmă le-am adunat vrând să le păstrez apoi, adusu-mi-am aminte că te-ai pierdut în ascunzișurile tale fără ca eu să te fi găsit chiar dacă te-aș fi căutat, ai apărut apoi când nu m-am așteptat, părând atât de fericită fără mine și m-am întrebat de ce ești aici iar, de ce-mi tulburi prezentul cu ființa ta ce mă-nfioară și-mi spui că mă iubești, să cred că-ți este teamă de singurătate, aud cum timpul nostru bate iar la poarta sufletului meu și-l las să treacă peste mine crezând că-s mulțumit de el, de noi, de tine, de mine, de tot, umbrele șoaptelor tale mi se preling prin simțuri putând ca să le-ating privindu-te când nu mă vezi, valuri imense purtate de vântul iernii se sparg imaginar de malul imaginației mele infinite urmărindu-ți umbra deasupra lor, crezând că te întorci la mine, așteptând ca ele să vină și să plece așa cum tu o faci când trebuie și nu, chiar de nu te-am putut privi în ochi mi-e dor și-mi este teamă de iubire ce mi-am dorit-o atât de mult, scriu din nou acompaniat de un pian, aud apoi un contrabas doar viața mea-i un dezacord de note ce uneori sunt false, apoi un trompetist mă face să tresar gândind c-aș vrea să-mi fi aproape, singurătatea doare când inima pustie bate în ritm de dans murdar în doi, știi cine sunt, de ochii nu-ți pot vedea, îmi spui pe urmă că-ți este drag de mine, de te-aș putea atinge m-ai simți, lumini ale întunericului s-ar aprinde făcându-mi drum către necunoscut, viața-mi va prinde din nou viață, cerul mi-ar surâde chiar de-ar face-o dintre nori, iar ploaia-mi va spăla în amintire ca să rămâi doar tu, uitând de-un dezacord de note ce uneori sunt false, aștept să-mi scrii știind că n-ai s-o faci, aștept să vii știind că nici n-ai să pornești, aștept să mă alinți știind că n-o să poți, aștept să îmi zâmbești știind cât ți-e de greu, aștepți să-ți scriu știind că n-am s-o fac, aștepți să vin știind că nici n-am să pornesc, aștepți să te alint știind că n-am să pot, aștepți să îți zâmbesc știind cât mi-e de greu, aștept să îmi vorbești știind despre tăcerea ta, aștept să mă atingi știind cât de rece ești, aștept să te reîntâlnesc știind că nu va fi nicicând, aștept să mă iubești știind că n-ai să fi cu mine, ai venit plecând de-acolo, de unde n-am să știu ce-a fost iar tu, sunt sigur că te-ntrebi oare ce te așteaptă aici și ce va fi, de-ai veni mi-am zis mereu, n-ai să mai pleci lăsând în urmă-ți tristețe de-acolo de unde n-am să știu ce-a fost, am vrut să vii deși n-aș fi crezut s-ajungi aici la mine în universul meu, doar cu-n bagaj imens de sentimente ce le-ai păstrat în timp, doar pentru mine, ți-am scris într-o bună zi eliberându-mi sufletul pe esplanadă, nu era nimeni să mă fi văzut doar vântul și apa, ei mi-au zâmbit pe rând lăsându-mă discreți ca să-mi aștern imaginar toate cuvintele frumoase despre tine, când sunt singur și asta se-ntâmplă mereu scrutez orizontul vieții mele rămânând fără cuvinte, știind că o stea strălucește deasupra-mi fără s-o pot atinge și cât aș vrea deoarece tu ești acolo, nu ești cu mine, doar ea în fiecare noapte mă privește, îmi luminează visele și mă iubește știind că n-am s-o pot atinge și mă dorește în preajma ei s-o pot iubi și eu așa cum marinarii iubesc marea cu pescărușii ei zglobii, mă gândesc la tine pe unde ești, de ce nu vii, rămân fără cuvinte sunt doar cu ea, deoarece tu ești acolo, nu ești cu mine, însă te voi regăsi tu ești steaua mea ce-o pot atinge, doar tu mă poți iubi cu-adevărat și nopți la rând mă poți privi, visele să-mi luminezi doar tu, dar tu acum nu ești aici, dar tu acum nu ești cu mine, tu ești doar tu, vei știi dar mai târziu cine-s, tot ce-am să-ți scriu e-un rezumat al vieții mele derulată într-o altă lume uneori nebună, străină și ciudat de rea, alteori deschisă și senină așa cum este azi, o nouă zi din viața mea, parcă te văd citind cu ochii-ți frumoși, ce mult aș vrea ca să-i sărut, tu să-i închizi, lăsându-te pentru o clipă să visezi că ești cu mine, găsindu-ți buzele fierbinți, uscate de sete, de iubire, parfumul pielii tale împrăștiat de respirația vieții mă face să tresar, o clipă mă-nfioară neștiind ce-o să mă fac gândind la tine, preludiul, improvizația mea de moment fiind muzica imaginației ce ne cuprinde-n vâltoarea dragostei, a celei abstracte, virtuale, parcă te văd citind aici, te poți lăsa cuprinsă de-un sentiment ciudat, acela că eu sunt acolo, ochii-ți cu-n sărut ca să-i închid, găsindu-ți mai apoi buzele fierbinți, uscate, fiindu-ți sete de iubire, de-ai vrea să știi chiar mai târziu cine-s, deschide-ți sufletul din nou și lasă-l liber, nu-l mai opri și nu-l închide că-ți face rău, nemaifiind în stare să iubești, tu să mă crezi, nici ochii-ți să-i închizi și să visezi că sunt acolo lângă tine deschiși în realitate, iar dacă vrei ca să mă vezi și să visezi, închide-i cu-al meu sărut găsindu-ți mai apoi și respirația împrăștiind parfumul pielii ce mă-nfioară, iar mai apoi dar nu la urmă, buze fierbinți, uscate, fiindu-ți sete de iubire, zâmbet fardat găsesc pe propria-mi copertă a vieții încercând apoi s-acopăr riduri, ce-mi brăzdează sufletul, lăsând urme rimelate peste trecutul uitat, dezgolind umbrele celor pe care i-am iubit, sunt copleșit de săruturi calde neștiute, izgonite de buze cărnoase crăpate de vânt, arse de soare, atât de fierbinti, căutând apoi umbra trupului tău ascunzându-mă de iubirea ta ce mă doare, strigând fără vreun sunet ca cineva s-audă și să mă-ntrebe cine sunt, vino, mi-ai spus arătându-mi oceanul meu plin cu iluzii, aruncă-te în el debarasat de hainele trecutului, în tunelul timpului de azi și lasă-te purtat de mine iubindu-mă cum nimeni n-a știut, e-o neputință în a nu ști ce vreau, chiar dacă uneori știu cum să ajung acolo, vino, mi-ai spus arătându-mi orizontul vieții, străbate drumul până la apus cu mine și ai să fi fericită, iluzii, dorințe, trecut, tunel și vise, săruturi cu buzele cărnoase uscate de vânt, riduri și urme rimelate, strigăte de iubire și-un singur răspuns al meu...așteaptă, cât de frumoasă ești, înfățișare de Afrodită, ținută elegantă destul să-ntorc privirea după tine, sufletu-ți e curat și blând, deschis să-l pot cunoaște, cu un temperament aș spune ezitant și melancolic iar firea ta lucidă, pasională, visătoare, am remarcat a fi și rațională, imprevizibilă, of cât de dragă-mi ești, mi-am imaginat toate astea fiind aproape totul despre tine, dar mai așteaptă, vreau să-ți mai spun cum ești, ce importanță are, eu le-nșir aici și nici măcar nu te cunosc, dar ești așa, gândire logică, imaginativă și practică, atât de multe-s toate pentru mine, într-una singură femeie și unică ființă ce m-ar putea face fericit ești tu, așa cum îmi pot imagina, doar tu, iar pentru tine îmi pregătesc spațiul de lucru, un șevalet mai vechi lăsat de câteva ori în ploaie și sub soare, lemnul din care-i plămădit sorbind din viața mea chiar dacă uneori ne despărțim, el așteptând să-i dau culoare chipului tău frumos de Afrodită, destul să-ntoarcă soarele și norii privirea după tine, portret artistic imaginar și literar, de iubită...a mea.

Großsanktnikolaus, Banat

10 aprilie 2018

Simfonia Vieții (26)

Adâncuri ale disperării fără început și fără de sfârșit, așteaptă să mă scufund în ele așa cum e viața ca o expresie dincoace și dincolo de absolut, privind spre ea fascinat de dansul copacilor unduiți de vânturi și furtuni, acoperiți de întunericul nopților, visând că am sădit câțiva ani ce au prins rădăcini apoi trezit de soarele și lumina lui la realitatea ce doare, tristeți create parcă într-o existență aflată dincolo de mine, acceptând oarecum tot ceea ce există lăsându-mi gândurile purtate printre nori așa cum viața merge mai departe în eternitate, limitat de propriile-mi simțuri disipate într-o lumină senescentă greu de văzut într-o perspectivă apropiată, prăfuită de secundele unui timp ce uneori ni se pare imens și atât de trist, la fel ca felinarele din curtea mea și cele de pe Île de la Cité din centrul Parisului unde țârâie greierii scrutând întunericul și peste speranțele-mi deșarte, despuiate aidoma femeilor din scrierile lui Gabriel García Márquez, îngrămădite de fantezia mea în gondolele negre de pe canalele din Veneția cea melancolică și cuprinsă de străvezime, diafanitatea respirației lagunei fiind acoperită de culori livide și reflexii ireale care o înfășoară, simplitatea unui adevăr putând schimba viața într-o clipă simțindu-ne pașii pe drumul firesc al Universului plin de versanții muntoși, de povârnișuri, încercând să aleg măcar o scară rulantă s-ajung mai degrabă la tine, trecând printr-un labirint ascuns de credințe simțite în adâncurile ființei mele, ce nu-și găsește încă adevăratul loc în viață, căutând subtil energiile din univers privind ecranul existenței azi, refugiat în trăirile-mi interioare și reflectând desigur în conștiința-mi atât de sensibilă prevalând, uitând de fantasmele sexualității de parcă aș transfera dintr-o altă existență sentimente diverse, cele de tristețe și de teamă, de iubire și ură, impiedicându-mă să înțeleg, să judec și să cunosc prezentul amintindu-mi ziua când m-am simțit stăpânul universului avându-te lângă mine înălțându-mi simțurile până în cerul îndepărtat, extazul și fericirea fiind în acel moment eterne, apoi într-un moment al vieții cortina pe a cărei fațadă era scris sfârșit a coborât, lăsând o dâră de cenușă și ceață, lucrurile toate rămânând fără puls, culorile devenind inexpresive și fără nuanță, frunzele fără freamătul vântului, florile fără parfum, nemaiștiind decât despre resemnarea de a-mi continua viața, lipsit de afectivitate într-o alternativă tristă, înspăimântat de-a fi dușmanul ei, indiferența dintre noi ajungând mai mare decât distanța dintre Cer și Pământ lăsându-mă să mă-ntreb de-aș găsi ceva care să ne-aducă a doua viață, să te pot însoți până la capăt, să pot anticipa în imaginarul unei plăceri ca fiind posibilă din nou în realitatea de azi, dimensiune umană de fericire așteptată în spatele cortinei despre care am scris, nerăbdător, știind însă că totul a ajuns la limita a tot ce se poate suporta, ce mă-mbracă în culori ale anxietății, dorindu-te și lipsindu-mi, devenind un expert în această artă, poveste platonică nemaiștiind nimic despre tandrețe, valori estetice afective, uitând de visul despre iubire și dorință și de banala atingere privind spre granița dintre suflet și trup, uitând de elemente existențiale obișnuite încercând să descui buncărul plin cu amintirile plăcerilor anterioare, însă rămân pedepsit cu atâtea neajunsuri, amaruri penibile ale condiției mele umane de-a fi pe deasupra muritor, căutând totuși speranța de-a mă face să trăiesc, dorința, plăcerea de-a te avea din nou reînoind imaginar în acest moment din noapte, contractul făcut cu viața făcându-mă să n-am liniște dorindu-mi să scap de suferință și neliniști, să te regăsesc încercând să-mi amintesc jocul dintre tensiune și destindere, simpla atingere a pielii tale, a mâinilor, sărutul pe gât, însă uzura vieților noastre este mare, apărând deziluzia neștiind să iubim depășindu-ne propria noastră persoană, lipsindu-ne curajul de-a ne regăsi în armonie chiar fără acel nimic de cunoscut, de așteptat, degenerând totul doar într-un simț al solidarității conjugale cunoscându-te superficial în aceasta evoluție pământeană și fără limite, dorindu-mi să pot salva iubirea moartă clinic dintre noi, fadă și epuizata din stoc, să gust viața lângă tine, s-adorm în brațele tale și tot acolo să mă trezesc, să-ți fiu din nou complice pe imensul val, răpuși de beatitudine, de liniștea senină a iubirii care m-a părăsit devenind un străin fără tadrețe, singur cu-aceeași secvență matinală, aceeași repetiție a serii și nopții de câțiva ani, de luni până sâmbătă, duminica la fel în aceeași tacere, în doi dar fără tine, într-o sărăcie cumplită a dragostei, într-un abandon al plăcerii fără vreun sens al jocului fericirii, nemaiștiind despre aspirațiile, imaginarul și sensibilitățile tale, nemaiștiind parcă să-ți vorbesc, să te-ascult, să te fac să visezi, să te-nțeleg, fiind un asimetric lipsit de valoare și umilit privind derutat spre dramatismul singurătății măcinat de gândurile unui început ale sfârșitului care mă înspăimântă, pășind doar ca și-o umbră pulverizată a dorinței, îndepărtat defininitiv de tine, nerăbdător însă de-a trăi desfătat așteptând o viață întreagă după fericire aceasta însă lăsând doar pagini albe în urma ei, renunțând la ea ar fi ca și cum aș renunța să fiu om, după spusele filozofului Kant, acuzând soarta pentru vidul din zilele noastre, prăpastia vieții trăită până azi, știind că fericirea e imposibilă și lucrurile frumoase doar încep prin a sfârși atât de repede făcând loc nefericirii, uitând într-un final esența, uitând de mine însumi , lăsând la urmă dorința de-a revedea Paradisul, pe cei pierduți, destinul fericirii fiind acela al unei bucurii eterne iar axistența mea oferă lumii sensul și valoarea vieții mele, inventând ca mulți alții ceva ce mă face să uit cât de iremediabil nefericit sunt, oare e posibil să existe fericire sau e doar refuzul de-a vedea dincolo de vălul tristeții chiar și-atunci când uit de mine, doar amintirea unui nefericit pe nume Iov mă ține treaz spunând ca el...când speram la fericire a apărut nenorocirea, mă așteptam la lumină și-a sosit umbra, consolându-mă cu speranța ce nu m-a părăsit gândind la viață, la tine, cea cu părul răvășit de vânt, ce m-așteaptă imaginar pe pontonul spălat de valuri privind răsăritul și apusul unui soare care te iubește, spunându-ți parcă zi și noapte să-ți trăiești gândirea, iar eu călătorul ce nu mai sunt decât voință și senin acceptând ceea ce nu depinde de mine, frământat de temeri contemplând la fericirea cu tine, departe și dincolo de infinitul universului, crezând bucuros în eternitate luând cu mine amintirea ta , a iubirii de-nceput și mai apoi lipsind cea de azi, e doar o rămășiță, un fel de-aș vrea să fiu fericit și nu stiu cum, visând la ea neștiind desigur cum s-o găsesc, cum s-o trăiesc intrebându-mă dacă sunt îndeajuns de demn așteptând-o, e suficient să fiu, putând astfel să gândesc la tine, să te privesc cum îmbătrânești lângă mine, urmărind fericirea cu mine care nu înseamnă de fapt nimic, prefăcându-ne amândoi cât de fericiți suntem, ca să uităm că nu suntem, eu trăind un pic pentru trecut, mai mult pentru un viitor neștiut, nevăzut, iar prezentul nostru lăsându-l în seama secundelor și-a inimii ce bate acum pentru tine, iubesc apoi mă opresc, am pierdut duelul cu dragostea ce la-nceput era doar ca un cer senin chiar de era furtună iar tu frumoasă ca un vis, știu însă că atunci când te privesc sunt atâtea necunoscute neștiind cât de mare-ți e durerea de aceea mă simt atât de singur, riscând draga mea să mă repet scriind spre final câteva cuvinte din umbra singurătății, umbra mea, de-ai putea privi în adâncul ochilor mei ai vedea golul nemărginit plutind într-un haos al iubirii ce mă-mpresoară, neputându-ți desprinde apoi gândurile despre întunericul de afară unde umbra-mi e liberă într-o liniște tulburătoare, urmărită de-o pasăre mare de noapte, apoi nu se mai mișcă nimic în jurul ei decât apa mării cu albastrul ei și plină de mistere.

Costi Pop

Undeva aproape departe, Grossanktnikolaus, Banat

09 februarie 2022

Sursa foto - Pinterest

Am dat viaţă morţii.( Mi-a fost atat de dor.)

 

Struguri de catifea,

îmi umplu licoarea

nebăută încă din

cupa ce jumătate-i

plină cu veninul tău,

păstrat în pivniţa

inimii tale reci, ca

sloiuri de gheaţă polară,

nici gând să poţi să o

dezgheţi atât de rece e

şi-atât de-amară,

cruste de mucegai

se-adună peste-a

timpului scurs prin

paharele vieţii murdare,

stropi de dulce-amar

din vinu-ţi nebăut

de-atâta timp

se văd lucind

pe catifeaua strugurie,

a perdelelor vechi

şi-mbâcsite de fum,

iubire şi-ntuneric...

tablouri vechi în care,

burţi imense se văd

ieşind de sub

sacouri strâmte, pătate

cu otrava-ţi de mine

nebăută încă

şi care-aşteaptă-n

cupa ruginită,

femei cu decolteuri

mari şi largi,

privirilor flămânde

ce-aşteaptă un

simplu semn

în colţuri obscure,

se văd râzând şi licărind

la strugurii de catifea,

la catifeaua strugurindă,

având pe mese

cupe ruginite şi pline

pe jumate cu veninul tău,

e-un loc în care m-am

întors şi e ultima oară

când mă aştepţi lugubră,

rece şi întunecată,

doar ceva lumânări arse

pe chipu-ţi mai lasă

o pată de culoare,

decât murdarul uleios

şi uns de chelnerii grăbiţi,

s-aşeze carnea friptă şi

grasă pe bucăţi de lemn

sau chiar direct pe masă,

acum pot să văd

păianjenii imenşi

ţinuţi de tine şi ascunşi

printre cutii cu lucruri fine,

ei sunt nişte

monştrii-acum,

mai liberi ca oricând

sorbind şi ei

din cupe ruginite,

otrava ta care

pe jumătate paharul

mi-a umplut, e-o cupă

ruginită de fapt

ca toate de aici,

mi-e frică s-o privesc,

mi-e teamă s-o ating,

sunt totuşi aici

pentru ultima oară

locului să-i dau viaţă,

fiindu-mi dor de

ochii tăi întunecaţi,

de ale tale buze

arzând ca-n iad,

mi-e dor de isterice

atingeri şi pline de venin

ce inima-mi atins-a

de-atâta timp,

de pivniţa întunecată-n

care mi-ai dat

sărut după sărut,

mi-e dor de chelneri

unsuroşi şi de

priviri ale femeilor cu

decolteuri mari şi largi,

lăsând să iasă afară

ceea ce noi putem

numi plăceri carnale...

sunt în sfârşit aici,

unde n-am vrut

ca să mai fiu,

cu gesturi tremurânde

m-aşez la masa ta

pe care printre cerceii

ieftini, brăţări

roşii-albastre şi

pahare goale, stă

neatinsă încă otrava-mi,

într-o cupă ruginită

şi mă gândesc, of iată,

că dintr-o sorbitură

am băut-o toată,

mi-a fost atât de dor,

acum sunt lângă tine,

am dat viaţă morţii în

pivniţa cu strugurii de

catifea, printre

păianjeni-monştrii, chelneri

burtoşi, femei cu

decolteuri mari, printre

pahare goale unse şi

murdare, printre otrăvuri,

toate ale tale

şi catifeaua strugurindă,

pe care...

ne-am iubit cândva.

 

 

 

Costi Pop

Zipf, Austria

24 decembrie 2013

Aruncând cuvintele în mare

Să-mi scrii

pe cerul

albastru,

când

sunt plecat

ca acum,

să mă întorc

văzându-l plin

de cuvinte

ale tale, doar

pentru mine,

să le adun apoi

pe toate

la-ntâmplare,

să le iau

pe rând

pe fiecare,

aruncându-le

în mare

să le spele

de vise,

să le urce

pe valuri,

uitându-mă

în zare după

cuvintele tale,

șoptindu-le

apoi să se

întoarcă

la mine, că

m-am întors

și eu

de-acum, după

atâta timp

la tine,

cuvinte

surâzând

lăsatu-le-am

știi bine,

la poarta

cerului albastru

să te întâmpine

și altă dat`,

atunci când

iarăși sunt plecat,

să-mi poți 

scrie cuvinte

despre tine,

să le adun apoi

să le iau cu mine

pe drumul

ce nu eu

l-am creat,

așa mi-a fost

că să-l străbat

de-atâta vreme

fără tine,

să-mi scrii, pe

ceru-albastru

dimineața

pe la ora zece,

când visele

demult s-au

reîntors

în noapte,

iar dorul meu

de tine

poate-mi trece,

chiar dacă

mi-aduc aminte

de iubire și

de șoapte,

cuvinte scrise

de tine, altele

decât cele

pe care eu

le-am adunat,

aruncându-le

apoi în mare

la-ntâmplare,

îți voi scrie

pe cerul

plumburiu

și trist ca mine,

singur ca și el,

doar aripi

îl străbat

în zbor, fulger

ce-aduce tunet,

cuvinte, ce pot

să-nsemne

un mister,

scrise

pentru tine,

de mine,

om ce-aduce

ploaia uneori,

stropi ce se

preling pe

buzele-ți ce

dau în clocot

și mă întrebi

apoi, la ce

gândesc...

știi bine

că nu pot

să mă prefac,

mai bine tac,

pot chiar

s-aștept

să-mi scrii

n`apoi, când

cerul meu

s-aduce-n

treaba lui,

haotic,

portret de

metamorfoză,

adunat dintre

cuvintele

din mare,

ocheade

femeilor

absente

pierdute-n

zare,

iertându-mă

c-am fost

mereu așa,

lăsat la poarta

cerului

plumburiu,

anunțând furtuni

de vânt, cu ploi

de apă vie,

păcătosul

fără de cuvinte,

doar cu cele

ale tale, scrise

pe cer albastru,

căutându-mă-n

ceasuri

din noapte

uitând de mine,

găsindu-mă

în amintirea ta.

 

 

 

Costi Pop

Austria,

08 februarie 2017

Dintr-un aproape-albastru

M-am ascuns,

de soare

și de tine,

acum când plouă

îl caut și...

nu te mai găsesc,

că îmi lipsești sau

e neputința mea

să văd în realitate

copleșit de

gânduri, planuri,

lăsând timpul

doar să treacă

crezând că voi reuși

să-ți fiu, doar eu,

azi

m-am uitat

după ieri,

lăsându-mă

chiar s-o ating

și n-am văzut

decât frânturi ce

nu se mai repetă

decât răceala ta,

a vremii de afară

și-a unui pian

dintr-un

aproape-albastru,

ce-mi picură

prin vene

serul iubirii

ținut o vreme-nchis,

ascuns de mine

printre gânduri,

sentimente,

pasiune și emoții

acum, am să tac,

ce credeți că

numai eu

sunt vinovat,

e vântul

ce ploaie a adus

și soarele care

de astăzi s-a ascuns,

pianul dintr-un...

aproape-albastru

care mă face

să iubesc, să uit,

să nu mai văd

ziua de ieri,

doar cea de azi,

iar dacă

Cerul o vrea

și cea de mâine

stăpânind un suflet

de ne-nțeles,

fermecat

de magia ce vine

dinspre tine,

plângând cu picuri

mai mari decât

sunt cei de-acum,

uitându-mă la ei,

că doar tu

nu ești aici

să te iubesc,

să te privesc,

să-mi spui ce vrei,

chiar și minciuni

cum știm noi

să le spunem

câteodat`,

nevinovați

ce se iubesc

fără cuvinte,

pe muzică de-un

aproape-albastru,

trăgând apoi

cortina peste

prezentul nostru

de iubire,

ce-o fi mâine cu el,

că ieri...

a fost dezastru.

 

 

 

Costi Pop

Undeva, aproape-departe

GrosSanktNikolaus, Banat

03 octombrie 2016

Alunecând printre amintiri

Înșelătoare, o aparență de calm mă cuprinde arătându-se uneori în toată splendoarea ei, stăpânit însă de sentimentul ce mi-a adus intensitate, urmat de nedumerire, contrast opus unei dezamăgiri luând forma singurătății absolute, tulburătoare agonie într-un moment al vârstei neliniștite necuprinsă în descrierea mea, esența fiind tu, eu rămânând doar omul ce vede și aude totul, opacul fiindu-mi atât de familiar încât suferința-mi devenită obișnuință zilnică, tăinuită într-o liniște absurdă, torturantă, toate destul de reale ca să-mi urmez visul, de-a trăi oricum, iar tu dând sens vieții și delirului ce mă cuprinde, acela în care mă văd cu tine mereu, o stare ce duce la disperarea că nu va mai fi nicicând o întoarcere, nemaiputând fi pretutindeni unde-mi doresc acum, ca un exemplu să fiu cu tine chiar și aici, dincolo de ape, unde se înalță munții acoperiți de zăpadă, iar umbrele norilor acoperă albul plouat deunăzi, sigur nu de aceeași nori și unde un alt felinar de noapte s-a aprins, întunericul învăluind până și amintirile ce stau îngrămădite, gata să iasă în aceste momente ale miezului nopții, persistând imaginea soarelui de azi, ce-a reușit să mai topească zăpada de pe creste, de pe firele verzi ale ierbii, zâmbind la gândul că undeva departe ghioceii au răsărit, secundele cotidianului transformând gândurile mele în nisipuri mișcătoare, lăsându-mă dezgolit într-o nuditate psihică profundă, corectându-mi aparențele și căutându-mi drumul spre infinitul iubirii, întrebându-mi rațiunea ce înseamnă să-mi trăiesc prezentul și dacă aș putea cumva să-mi anticip viitorul, dacă pot fi parte din umbrele lăsate de Lună, să te pot contempla în voie sprijinit de ecouri ale tăcerii, menținând aparențele unei fericiri cu sensul unei fidelități dovedite, reapărând mereu suferințele depărtării, regretele transformate în nostalgie făcându-mă vizionarul sentimentelor de iubire ce mă copleșesc, anunțând parcă o renaștere în acest moment al vieții, provocare paradoxală, implicându-te în misterul ce stă ascuns în necunoscut, determinându-mă să accept că într-o bună zi, ne vom pierde dincolo de rațional, într-un invizibil al Universului, nemaiputându-ne defini, mărturisi, pășind haotic printre lumini și umbre, temându-mă că în cea mai apropiată primăvară, voi îmbrățișa din nou singurătatea, atât de insuportabilă și ciudată, jocul haosului dând uneori sens lucrurilor neclare despre mine, făcând uitările să revină zărind cenușa zilelor pierdute în lumina unei flăcări puternice ale pasiunii ce clocotește în mine, înconjurat de neputința de-a te privi, atinge, iubi, pedepsit de propria-mi trăire ce va aduce finalul imprevizibil și malefic, te iubesc oare inconștient, există raționament într-o realitate prefăcută, conjuncția dintre noi putând fi doar un singur gând, redefinind trăirile uitate, resuscitând substanța iubirii ce devenise doar o iluzie, copleșiți, toropiti de euforie, pregătiți să gustăm din nou din meniul plăcerii, irepetabile trăiri, improvizând scena pe care să ne eliberăm emoțiile revederii, dând din nou sens clipelor de viață rămase, a-i surâde vieții prelungind astfel emoțiile renăscute din seninul iubirii ce stă ascuns în ființa și existența noastră pe acest pământ inundat de lumini și umbre, făcându-ne să pătrundem în inimaginabil și iubirea simplă să strălucească, plină de culoare, aidoma florilor de mai, ale prietenului meu Ștefan Luchian, cel sensibil, pătruns de razele unui soare ce da artei sensul total unei transecendente efemere, pătrunsă de ireal, iraționând într-o naturalețe emoționantă, galopul inimilor aducând dorință dintr-un neobișnuit și neașteptat, simțindu-ne Noi, de parcă am fi primii ce descoperă iubirea din Univers, voalată, făcând hazardul să capete sens, deblocat din iluziile deviate de furtunile vieții, riscul de a ne rătăci rămânând însă învăluit în neprevăzut, pândit de inefabilul cuvintelor frumoase de iubire ce ți le pot spune, fără a fi ceva miraculos, misterios, mărturisind c-am fost de-atâtea ori contaminat de iubirea ta nevăzută, încât am devenit imun, căutând un nou răspuns la întrebările ce-mi macină sensul vieții, căutând să spun tot ce n-am putut spune, să pot arăta tot ce-am ținut ascuns, pierzându-mă printre toate cuvintele scrise ici-colo, dezarmat de emoțiile gândurilor ce duc către tine, dorindu-mi ca restul aventurii vieții mele, să-l pot petrece și defini într-un final, cât mai îndepărtat și fără suferință…cu tine, alunecând acum, din nou printre amintiri într-o tăcere absolută, imaginându-mi cum cortina dintre noi se ridică rămânând amândoi pe scena de care vorbisem, cea a vieții, așteptând una din cele mai amețitoare, răvășitoare trăiri, știind-o pasiune, însemnând miracol, mai ales pentru mine, lipsindu-mi atât de mult iubirea ta, timp comprimat între noi, întrebându-mă aievea ce este iubirea, deseori văzând-o la braț cu rațiunea, cunoscând armonia ce ne-ar putea cuprinde dacă n-am mai fi captivii propriei noastre coexistente, dacă ne-am folosi propriile puteri să fim unul pentru celălalt, ținându-ne strânși de șansa de-a trăi cu bune și rele, cu speranțe, planuri, emoții, tristeți, căutându-ne privirile, lăsându-ne sufletele să evadeze trăind laolaltă, amplificând dorința de-a nu mai lasă cortina să cadă între noi, însingurarea să rămână ascunsă, fără să ne mai cuprindă contemplând liniștiți apusul prezentului, ce poate fi unic, motivând existența noastră, oferindu-ne un rest, rămășițele unei vieți ce se-apropie de-o iluzie, o taină ce n-o putem desluși, un mister dincolo de toate secretele vieții, dorind să te cunosc, să mă pot regăsi, să mă cunosc pe mine însumi, să simt cu tine tot ce poate transcede gândirea și toate cuvintele, fie acestea dinăuntrul sau deasupra iluziilor, trăiri ce nu pot lasă locul la nimic, doar iubirii, să ne găsim îmbrățișați găsind esența ființelor raționale, pășind împreună înafara noastră, dincolo de noi ce nu poate fi cuprins de gânduri sau de cuvinte, nereușind să-l înțelegem, să-l atingem, senzualitatea ta pendulând între real și ireal, totul fiind comprimat în mintea mea aducând concepturi despre iubire, șansa de-a înțelege modul în care să-mi trăiesc timpul rămas fără a mai avea vreun refugiu ca până acum în fața singurătății și-a sentimentelor ascunse în cotloanele ei iar noi, iubindu-ne, vom învăța să ne iubim regăsind fundamentul fericirii și nu doar ca spectatori ai iubirii altora, acceptându-i chiar și formă-i abstractă dând astfel sens propriilor noastre vieți, mulțumindu-mă să rămân un diletant generos oferindu-ți cea mai frumoasă pânză a vieții rămasă fără culoare, putând să găsești tot ce e mai potrivit pentru a găsi răspuns la întrebarea pe care am s-o pun și acum…ce este iubirea, această nevoie a mea atât de reală, atât de ireală ca și marea dispărută brusc dincolo de diguri și maluri, de taluzuri și esplanadă, dincolo de portul cândva inundat de aceasta, imaginându-mi doar sunetul sărutului de pe buzele tale, plutiri ce-ar putea aduce la mal corăbii rătăcite, consolat cu iluzia asta uneori crezând că mă afund într-o mocirlă a fericirii fără să împart visurile cu cineva, fără să divulg de câte ori viața-mi a fost bătută de ploi, de câte ori găsit-am minutele-năbușite de căldura trupului tău surprins într-o capcană a destinului căruia am fost nevoit să-i fac față, găsindu-te lângă mine până în zorii tuturor zilelor rămase, considerând că fiind darul cel mai frumos primit din Univers, tu, minunăție a Cerului și-a Pământului, boare nocturnă în arșița nopților de vară, stelele arzând și ele mai tare, umbrele simțindu-se înșelate de iubirea ta pierdută printre enigmele vieții ce se scurge, năpădit de gustul iubirii tale, înfierbântat de orele nopților fără somn petrecute ținându-te aproape de mine, mirosul de iasomie adus de adierile vântului cald luând forma camerei și abisului în care sufletu-mi cuprins de revelație, slobod pe corăbiile nevăzute și bântuite de vânt, măturate de ploi și ape sărate a lacrimilor ce m-au răvășit de atâtea ori, așteptând apele liniștite ale iubirii tale să spele drumul pietruit ce duce spre farul înalt, cu lumina-i puternică, ce călăuzește marinarii în nopțile lăsate de D-zeu, sau de oricine, orice în stare să rânduie credințele noastre care depășesc deseori atotputernicia sentimentelor mele, revelațiilor ce se opresc, lovindu-se de barierele imprevizibilului, făcându-mă să mă simt ca un grănicer la frontiera dintre ceea ce sunt și ce nu sunt, conștient însă nu așa ca ceilalți, de forma realității care nu poate fi alta decât cea pe care o putem controla, reușind să mă încarc cu destulă energie ca să pot dărui din puținul propriei mele existențe, alimentat de forțe ale infinitudinii de dincolo de nori, dincolo de spațiile noastre atemporale, de unicitatea fiecăruia dintre noi, învățând înainte de orice, să iubim, ca să fim iubiți, ura celor mulți denaturând viața, integritatea umană sub toate formele ei și libertatea de a fi, valoare a noastră atât de fragilă, de preț, aflându-ne într-o constantă stare de supraviețuire, puși pe fugă de propriile noastre decizii, făcându-ne mai străini decât ne putem imagina, devenind deseori agresivi, erupția stărilor, simțirilor făcând iubirea să fie călcată în picioare, aruncată aidoma bucăților de stâncă ce se prăvălesc în mare, lăsându-ne pradă atrofiați de moralitate, în cercuri virtuale, sărăcind și mai mult stările noastre emoționale și morale, dincolo de această lume a aparențelor ce poate aduce un dezechilibru, confuzie, îndepărtându-ne de realitatea ajunsă fără sens, iubirea doar, acest cadou al vieții către noi putând să deschidă odăile inimii plină cu sentimente și dorințe, lăsându-mă definit, încercând a fi doar ceea ce sunt, deseori la bifurcații de drumuri, însoțit de suferința ce provoacă durere, aducând haos și îndoieli în Universul meu, iubirea ta făcând să revină totul într-o lumină strălucitoare, străbătut de razele ei, atingându-mi sufletul cu gesturi delicate, inundat apoi de bucuria de a mă simți iubit, plin de nostalgie, tristețea fiind undeva în preajmă, suflet ce freamătă de emoții neputându-mi imagina amplitudinea sensibilității tale, pierzându-mă în privirea ta ce-mi luminează veșnicul gri al vieții, lipsit și dezarmat fiind de clipele suspendate în abis, tulburat de prezența ta, clipele cu tine părând nemărginite, bântuindu-mi deodată destinul întâlnirii cu tine, căutare a mea în întinderile timpului, reguli știute și fără niciun fel de repetiție, totul fiind comprimat și conturat într-un sentiment de iubire profund, ce-mi străbate corpu-mi de-a-ntregul, dând formă tuturor trăirilor mele, în gândurile mele fiind tu, doar tu … alunecând printre amintiri.

 
 
Costi Pop
Bonn, Germania
16 februarie 2019