Dacă sînt oameni fericiţi pe acest pămînt, pentru ce nu urlă, pentru
ce nu apar în stradă să‑şi strige bucuria în ţipete nebune şi neîncetate? De
unde atîta discreţie şi atîta rezervă? Dacă aş avea conştiinţa unei bucurii
continue, a unei exaltate dispoziţii interne înspre plăcere, şi dacă aş simţi o
irezistibilă înclinare înspre seninătate, n‑aş putea trăi numai în mine acele
momente, ci le‑aş împărtăşi într‑un elan fără margini tuturora, m‑aş risipi de
bucurie în văzul celorlalţi, mi‑aş consuma toată energia pentru a face
comunicabilă starea mea de fericire, preaplinul meu încîntător şi debordant. N‑aş
regreta dacă după o astfel de risipire vocea ar răguşi, ochii ar orbi şi mersul
s‑ar împletici, n‑aş regreta dacă funcţiile şi posibilităţile organelor s‑ar
epuiza şi focul din mine şi‑ar încetini pîlpîirile.
Dacă există fericire în lume, ea trebuie comunicată. Sau oamenii cu
adevărat fericiţi n‑au conştiinţa fericirii lor? Le‑am putea împrumuta noi o
parte din conştiinţă, pentru ca ei să ne răsplătească din infinita lor
inconştienţă. De ce numai durerea are lacrimi şi ţipete, iar plăcerea numai
fioruri? Cînd în plăcere omul ar avea atîta conştiinţă cîtă are în durere,
atunci n‑ar putea răscumpăra plăcerile, durerile - şi distribuţia în lume n‑ar
fi incomparabil mai echitabilă?
Durerile nu se uită, chiar fiindcă sînt legate, într‑un mod
nemăsurat de mare, de conştiinţă. De aceea, singurii oameni care au mult de
uitat sînt aceia care au suferit mult. Numai oamenii normali n‑au ce uita.
Într‑un anumit fel, nici plăcerile nu se uită, căci şi ele se însumează
în personalitatea noastră, determinînd‑o într‑o puternică receptivitate pentru
plăcere şi înseninînd progresiv fiinţa noastră, întocmai ca şi suferinţa care
determină receptivitatea în sensul ei. Dar pe cînd durerile au o pregnanţă şi o
individualitate dincolo de însumarea şi totalizarea ce se realizează în noi,
plăcerile se şterg şi se topesc ca nişte forme cu conturul indecis. Ne este
extraordinar de greu a ne aminti de o plăcere şi de cadrul în care ea s‑a
dezvoltat, pe cînd amintirea durerii amplifică senzaţia penibilă cu memoria
deconcertantă a cadrului. Că plăcerile nu se pot uita integral, o dovedeşte
faptul că un om ce a trăit toată viaţa în plăceri nu va avea la bătrîneţe decît
o uşoară dezabuzare, pe cînd unul ce a suferit mult numai în cazul cel mai bun
va realiza o profundă resemnare. Şi resemnarea presupune infinite tragedii
anterioare.
Este o prejudecată ruşinoasă în afirmaţia că plăcerile sînt egoiste,
că ele separă pe om de viaţă, precum tot atît de ruşinoasă este aceea după care
durerile creează afinităţi cu lumea. Superficialitatea ce există la sursa unor
atari prejudecăţi este revoltătoare, şi originea ei livrescă este de natură a
nulifica în conştiinţa mea toate bibliotecile, în faţa unei singure experienţe
trăite pînă la margini.
Concepţia creştină şi concepţia curentă a suferinţei sînt
fundamental false. După ele, suferinţa este un drum spre iubire, cînd nu este
calea esenţială a iubirii. Dar oare creştinismul numai în această problemă ar
trebui corectat?
A vorbi de drumul suferinţei ca drum al iubirii este a nu cunoaşte
nimic din esenţa satanică a suferinţei. Pe treptele suferinţei nu urci, ci
cobori. Ele nu formează scări înspre cer, ci înspre infern. Şi întunericul în
care ajungi pe scările durerii nu este mai puţin infinit şi etern decît lumina
ce te orbeşte pe scările bucuriei.
Suferinţa este o cale de separare, de disociere, este o forţă
centrifugală ce te detaşează de sîmburele vieţii, de centrul de atracţie al
lumii, de unde totul tinde să se unifice în iubire şi intimitate. Dacă
principiul divin se caracterizează printr‑un efort de sinteză cosmică şi de
participare metafizică la esenţa totului, atunci suferinţa este la antipodul
acestui principiu. Principiul satanic, ca principiu de dislocare, de dualizare
şi dramatizare, străbate într‑o imanenţă organică şi esenţială întreg sîmburele
durerii.
În toate formele bucuriei, participi naiv la ritmul total al vieţii,
iei un contact inconştient şi experimental cu dinamismul concret al firii şi te
simţi legat prin toate fibrele cu pulsaţiile iraţionale ale lumii. Şi aceasta
nu numai în bucuria spirituală, ci şi în diversitatea formelor de plăcere
organică, în multiplele voluptăţi ale simţurilor.
Separarea de lume în suferinţă duce la interiorizare excesivă, la o
dezvoltare paradoxală a gradului de conştiinţă, încît toată lumea, cu
splendorile şi întunecimile ei, se fixează faţă de om într‑o poziţie de
exterioritate şi transcendenţă. Şi cînd eşti într‑o asemenea măsură separat de
lume, cînd ai lumea veşnic în faţa ta şi cînd te simţi iremediabil singur în
faţa acestei lumi, atunci cum să mai poţi uita ceva? Nu simţi necesitatea
uitării decît a lucrurilor şi experienţelor din cauza cărora ai suferit. Or,
unul din paradoxele bestiale ale acestei lumi este de a şterge amintirile celor
ce n‑ar vrea să uite şi de a fixa amintirile în memoria celor ce ar dori să
uite totul.
În genere, oamenii se împart în două categorii: în aceia pentru care
lumea oferă prilejuri de interiorizare şi aceia pentru care lumea rămîne
exterioară, obiectivă şi nesemnificativă. Toate obiectele lumii fizice şi toate
formele naturii sînt lipsite pentru om de orice semnificaţie dacă sînt privite
ca atare, în ele însele. Semnificaţia lor se dezvăluie numai unei intense
trăiri subiective, care tinde să le asimileze şi să le însumeze în
subiectivitate. Atunci cresc în noi şi nu numai că le determinăm, dar ne
determină şi ele. Oamenii care interiorizează nu pot lua faptele brute, nude
sau moarte, ci le vitalizează, le integrează, topindu‑le într‑un torent
lăuntric. Într‑o adevărată interiorizare, toată existenţa obiectivă e un
pretext. Şi numai ca atare ea poate avea semnificaţie, deoarece o teleologie
obiectivă nu se poate construi şi justifica decît pe o sumă de iluzii, care au
păcatul de a fi direct sesizabile şi demascabile de un ochi pătrunzător. Toţi
oamenii văd focuri, furtuni, prăbuşiri, peisaje; dar cîţi simt în ei flăcări,
trăsnete, vîrtejuri sau armonii? Sau cîţi, la vederea unor flăcări, se gîndesc
simultan la graţie şi la moarte, şi cîţi poartă în ei frumuseţi îndepărtate
care să le coloreze melancoliile? Oamenii care trăiesc indiferent, cărora
natura nu le oferă decît o obiectivitate fadă şi rece, deşi pot fi perfect
mulţumiţi cu viaţa, ea nu este mai puţin pentru ei o sumă de ocazii pierdute.
Căci ei nu pot depăşi o formă de vizualitate ordinară. La omul comun, văzul, în
loc să înghită obiectul, îl izolează, îl îndepărtează de la orice posibilitate
de integrare şi asimilare.
Oricît m‑aş fi zbătut eu în această lume şi oricît m‑aş fi separat
de ea, distanţa dintre mine şi ea n‑a făcut decît să mi‑o facă mai accesibilă.
Deşi nu pot găsi un sens în lume, un sens obiectiv şi o finalitate
transcendentă, care să arate înspre ce evoluează lumea şi la ce ajunge procesul
universal, varietatea de forme a existenţei a fost totuşi în mine un prilej de
veşnice încîntări şi tristeţi. Am avut momente cînd frumuseţea unei flori a
justificat în faţa înţelegerii mele existenţa unei finalităţi universale,
precum o pată în puritatea unui azur a fost de natură a‑mi aţîţa verva pesimistă.
Cei ce interiorizează peste măsură descoperă în cel mai insignifiant aspect al
naturii o revelare simbolică.
Oare tot ceea ce am văzut eu în viaţa mea să port în mine? Mă sperie
gîndul că toate peisajele, cărţile, femeile, vulgarităţile şi viziunile sublime
s‑au condensat într‑un creier şi că o parte din trecutul umanităţii s‑a
actualizat într‑o biată conştiinţă. Aceste gînduri, viziuni, aspecte şi obiecte
nu par a se fi subtilizat în ţesăturile unei substanţe nervoase, a se fi
subţiat pînă la transparenţă într‑un mediu de o fineţe inexplicabilă, ci am
impresia că s‑au transpus în mine ca realităţi, că o parte din existenţă apasă
în infinitul meu lăuntric. Poate de aceea mă simt uneori atît de greu, de
apăsat şi de copleşit, că aş vrea să uit în toate prilejurile pe care mi le
oferă viaţa. Interiorizarea duce la prăbuşire, fiindcă prin ea a intrat oarecum
lumea în tine şi te apasă dincolo de
orice rezistenţă. Mai este atunci de mirare de ce unii se servesc de sport, de
vulgaritate, de artă şi de sexualitate
numai pentru a uita?
— Pentru ce nu scriu femeile? Fiindcă ele pot plînge oricînd.
— Cîte mii de celule nervoase mă costă fiecare gînd? Iată întîia
întrebare ce trebuie să şi‑o pună un gînditor existenţial şi organic, un
gînditor viu.
— Eu nu am idei, ci obsesii. Idei poate avea oricine. Nimeni nu s‑a
prăbuşit din cauza ideilor.
— Defectul tuturor oamenilor este că aşteaptă să trăiască, deoarece
n‑au curajul fiecărei clipe. De ce n‑am pune în fiecare moment atîta pasiune şi
atîta ardoare încît fiecare clipă să devină un absolut, o eternitate? Toţi
învăţăm să trăim după ce nu mai avem nimic de aşteptat, iar cînd aşteptăm nu
putem învăţa nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret şi viu, ci într‑un
viitor fad şi îndepărtat. Ar trebui să nu aşteptăm nimic decît de la sugestiile
imediate ale clipei, să aşteptăm fără a avea conştiinţa timpului. Salvarea nu
poate fi decît în recîştigarea imediatului. Căci omul este o fiinţă care a
pierdut imediatul. De aceea este el un animal indirect.
— De cînd trebuie să înceapă fericirea noastră? De cînd ne‑am
convins că adevărul nu poate exista. Căci de aici orice mod de salvare este
posibil, chiar dacă ar fi o salvare prin nimic. Acela care nu crede în
imposibilitatea adevărului sau acela ce nu se bucură de această imposibilitate
n‑are decît o cale de salvare, pe care n‑o va găsi însă niciodată.
— Excesul de subiectivism, la oamenii care n‑au ajuns la credinţă,
nu poate duce decît la megalomanie sau la autodenigrare. Cînd te preocupi mult
de tine însuţi, nu poţi ajunge decît să te iubeşti sau să te urăşti dincolo de
orice măsură. În amîndouă felurile, te lichidezi înainte de vreme. Nu e
subiectivism acela ce nu te face Dumnezeu sau Satana.
Ar trebui ca omul să înceteze să fie, sau să devină un animal raţional.
Mai bine să devină o fiinţă absurdă care în fiecare moment riscă totul, cu
fantezii periculoase şi exaltări infinite, cînd ar putea muri din cauza a tot
ce oferă lumea şi a tot ce nu oferă. Idealul oricărui om ar trebui să fie
încetarea de a fi om. Şi aceasta nu se poate decît prin realizarea arbitrarului
absolut.
Iubirea de oameni ce răsare din suferinţă seamănă cu înţelepciunea
ce izvorăşte din nefericire. În amîndouă cazurile, rădăcinile sînt putrede şi
izvorul infectat. Numai iubirea de oameni care e naturală şi spontană,
rezultată dintr‑o dăruire firească şi dintr‑un elan irezistibil, poate fecunda
şi sufletele altora şi poate comunica o intimitate caldă şi senină. Aceea ce
rezultă din suferinţă ascunde prea multe lacrimi şi suspine pentru a nu împrăştia
raze de o claritate amară, în care punctele negre pătează puritatea iubirii.
Este prea multă renunţare, prea mult chin şi prea multă nelinişte, pentru ca
această iubire să fie altceva decît o infinită concesivitate. Ierţi totul,
admiţi totul, justifici totul. Dar este aceasta iubire? Şi cum să mai iubeşti,
cînd nu eşti ataşat de nimic? Iubirea de oameni din suferinţă este vidul acelui
suflet omenesc între tot şi nimic, întocmai cum, într‑un suflet cu amoruri
ratate, numai donjuanismul mai are un sens. În creştinism nu există iubire, ci
numai concesivitate. Iar pe acela care s‑a crezut mîntuitorul lumii, dacă l‑ar
fi luat de pe cruce înainte de a intra definitiv în nimic, el n‑ar mai fi avut
nici măcar această concesivitate, această indulgenţă, care este mai mult o
aluzie la iubire decît iubire.
Iubire din suferinţă? Ea poate fi nemărginit de mare, dar florile
acestei iubiri nu se înrădăcinează mai puţin în otravă.
Totul este posibil şi nimic nu e posibil; totul e permis şi nimic.
În orice direcţie ai apuca, nu este mai bine decît în nu importă care alta. Ori
realizezi ori nu realizezi nimic, ori crezi ori nu crezi, totuna e, precum
totuna este dacă taci sau dacă strigi. Poţi găsi totului o justificare, precum
nu poţi găsi nici una. Totul este în acelaşi timp ireal şi real, absurd şi
firesc, fantastic şi plat. Nici un lucru nu poate fi pus înaintea altuia,
precum nici o idee nu e mai bună decît alta. De ce să te întristezi de
tristeţea ta şi să te bucuri de bucuria ta? Ce‑ţi pasă dacă lacrimile tale sînt
de plăcere sau de durere? Iubeşte‑ţi nefericirea şi urăşte‑ţi fericirea,
amestecă totul şi confundă totul. Renunţă la distincţii, la diferenţieri şi la
planuri. Fii ca un fulg dus de vînturi sau ca o floare purtată de valuri. Fii
rezistent unde nu trebuie şi laş unde ar trebui. Cine ştie dacă în felul acesta
nu vei fi mai cîştigat? Şi dacă nu cîştigi, ce e dacă pierzi ceva? Este ceva de
pierdut şi ceva de cîştigat în această lume? Orice cîştig este o pierdere,
precum orice pierdere este un cîştig. Pentru ce oamenii mai aşteaptă o
atitudine determinată, idei precise şi vorbe corecte? Simt că ar trebui să vărs
foc pe gură, ca răspuns la toate întrebările ce mi s‑au pus şi ce nu mi s‑au
pus.
Cum s‑ar putea lupta împotriva nefericirii? Numai luptînd împotriva
noastră, dîndu‑ne seama că ea nu provine din afară, ci din noi înşine. Dacă ne‑am
da seama în fiecare moment că totul depinde de răsfrîngerea în conştiinţa
noastră, de amplificările interne şi de ascuţimea sensibilităţii, atunci am
ajunge în fiecare clipă la acea luciditate în care realităţile se situează în
justele lor contururi. Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai
mic de nefericire. Omul care este mai aproape de fericire decît de nefericire
are nevoie de concursul permanent al acestei lucidităţi, ce corectează
exagerările sau anticipările sensibilităţii, deoarece el nu s‑a analizat pînă
acolo, încît spiritul să se cristalizeze autonom de viaţă. În cazul oamenilor
nefericiţi, un corectiv posterior este întotdeauna necesar pentru a nu sombra -
nu în deznădejde, ci în imbecilitate.
Este un semn de mare rezistenţă în a rămîne în deznădejde, precum
este un semn de mare deficienţă în a ajunge la imbecilitate în urma unei
îndelungi nefericiri. Trebuie o adevărată educaţie, un efort lăuntric
persistent pentru a atinge un grad mai redus de nefericire. Orice educaţie şi
orice efort spre a atinge fericirea sînt de la început sterile. Orice ai face,
nu poţi deveni fericit dacă ai apucat pe drumul nefericirii. Poţi trece de la
fericire la nefericire; drumul invers nu e posibil. Ceea ce înseamnă că
fericirea poate avea surprize mai dureroase decît nefericirea. În fericire,
simţi că lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e; în nefericire, oricum afară de
cum e. Şi deşi îţi dai seama de originea subiectivă a nefericirii, defectul
personal îl converteşti fatal într‑un defect de constituţie metafizică.
Niciodată nefericirea nu va putea ajunge la generozitatea în care să‑şi
recunoască în mod absolut întunericul propriu, pentru a vedea eventualele lumini
ale lumii. Văzînd mizeria subiectivă în mizeria obiectivă a lumii, credem că ne
uşurăm povara şi ne dispensăm de mustrările ce ar trebui să ni le facem. În
realitate, această universalizare ne adînceşte nefericirea şi, prezentînd‑o ca
pe o fatalitate cosmică, ne închide orice posibilitate de a o diminua, de a o
face mai suportabilă.
Disciplina nefericirii provoacă mai puţine nelinişti, mai puţine
surprize dureroase, un chin mai atenuat şi o suferinţă mai stăpînită. Este o
mascare aristocratică a consumării intime, o discreţie a agoniei în această
disciplină a nefericirii, care însemnează aparent conştiinţa în momentele
supreme, pentru ca tragedia să fie şi mai mare în adîncuri.
Sensibilitatea pentru frumosul ca împlinire formală şi armonică se
dezvoltă cu atît mai puternic cu cît omul este mai aproape de fericire. Totul
în frumuseţe îşi găseşte o raţiune în sine însuşi, un echilibru intern şi o
justificare integrală. Un lucru frumos nu‑l putem concepe decît aşa cum e. Un
tablou sau un peisaj ne încîntă în aşa măsură, încît noi nu ni‑l putem
reprezenta în momentul contemplaţiei decît în forma ce ni se prezintă. A privi
lumea sub semnul frumuseţii este a afirma că lumea aceasta trebuia să fie aşa
cum e. Într‑o astfel de viziune, totul se topeşte în armonii şi străluceşte în
splendori, iar aspectele negative ale existenţei nu fac decît să intensifice
farmecul armoniilor şi strălucirea splendorilor. Frumuseţea nu va salva lumea,
dar va apropia mai repede de fericire pe acei care umblă pe această cale. Se
poate ca frumosul, în această lume de antinomii şi de paradoxuri, să fie în
afară de aceste anomalii? Întreg farmecul şi întreaga structură particulară a
frumosului derivă din faptul de a fi numai obiectiv un paradox, iar subiectiv,
pentru cel ce trăieşte frumosul, de a fi dincolo de orice paradox. Fenomenul
estetic exprimă paradoxul de a reprezenta absolutul în formă, de a obiectiva în
forme limitate un infinit. Căci ce înseamnă asietatea, împlinirea totală, fără
posibilitatea de a concepe altă modalitate de realizare decît a prezenta un
absolut simţirii noastre? Despre imposibilitatea reală a acestui absolut,
despre contradicţia esenţială şi organică, noi nu ne dăm seama în momentul de
contemplare a frumosului, ci trăim în cea mai naivă participare un absolut care
se dovedeşte obiectiv a fi o imposibilitate. Absolutul în formă, absolut
întruchipat în expresii limitate, este posibil, în sufletul celui dominat de
emoţia estetică, în clipa viziunii frumosului, el este însă o contradictio in
adiecto unei alte perspective decît cea a frumosului. Din acest motiv, este
atîta iluzie în orice ideal de frumuseţe, încît întinderea ei este
nedeterminabilă. Şi ceea ce este mai grav e că premisa fundamentală a oricărui
ideal de frumuseţe, după care lumea aceasta trebuia să fie aşa cum e, nu
rezistă nici celei mai elementare analize. Lumea aceasta trebuia să fie oricum,
numai aşa cum e nu.
Pentru ce oamenii doresc să realizeze neapărat ceva? N‑ar fi
incomparabil mai bine să stea suspendaţi sub soare, într‑o linişte senină şi
într‑o tăcere admirabilă? Ce este de realizat, şi de ce atîta sforţare şi atît
imperialism? Omul a pierdut simţul marilor tăceri, al marilor linişti ce îmbată
fiinţa cu arome de eternitate. Deşi conştiinţa este fructul unei deficienţe
vitale, ea nu s‑a determinat la fiecare om ca un element de inadaptabilitate,
ci la unii a dezvoltat o exasperare a pornirilor vitale, o exagerare a
imperialismului vital. Nemaiputînd trăi în prezent, adună mai mult decît
trebuie vieţii, aglomerează material care îl apasă şi îl subjugă. Astfel,
sentimentul viitorului a fost o calamitate pentru om. Procesul, prin care
conştiinţa a separat pe oameni în două categorii mari, este dintre cele mai
ciudate şi el e de natură a explica pentru ce omul este o fiinţă atît de puţin
consistentă, care nu‑şi poate fixa un centru de energie şi de echilibru. Atît
cei pe care conştiinţa i‑a dus la interiorizare, la chin şi la tragedie, cît şi
cei pe care i‑a avîntat într‑un imperialism nelimitat, într‑o groaznică dorinţă
de achiziţie şi de posesiune, sînt, în moduri diferite, dezechilibraţi şi
nefericiţi. Conştiinţa a făcut din animal om şi din om demon, dar ea n‑a făcut
încă din nimeni un Dumnezeu, în ciuda lumii care se mîndreşte de a fi omorît
unul pe cruce.
Feriţi‑vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezenţa lor nu
poate fi decît plictisitoare, incoloră şi fadă. Căci despre ce vă poate vorbi
un om incapabil de viciu, decît despre morală? Şi cine n‑a depăşit morala
înseamnă că n‑a adîncit nimic din experienţele pe care le oferă viaţa, că n‑a
ratat nici un elan şi n‑a transfigurat nici o prăbuşire. O existenţă mare
începe de acolo de unde pentru ea sfîrşeşte morala, fiindcă numai de aici ea
poate risca orice, poate încerca absolut totul, chiar dacă obstacole o
împiedică de la realizări efective. Se cer infinite transfigurări pentru a
ajunge în regiunea în care totul e permis, în care sufletul se poate arunca
fără remuşcări în vulgaritate, în sublim sau în grotesc, realizînd o
complexitate atît de bogată, încît nici o direcţie şi nici o formă de viaţă să
nu‑i fie închise. Tirania exteriorului şi a generalului, ce domină existenţele
comune, dispare pentru a‑i lua locul absoluta spontaneitate a existenţei unice,
cu norma topită în fluidităţile ei interioare, cu legea în ea însăşi, dincolo
de orice formă şi de orice schemă. Cum să nu dispară morala pentru o astfel de
fiinţă, care poate fi cea mai generoasă fiindcă este atît de absurdă încît
poate să renunţe la lume şi ca atare să dea tot ce se poate da? Generozitatea
este incompatibilă cu morala, cu această raţionalitate a obiceiurilor,
conştiinţei, cu această mecanizare a vieţii. Orice faptă generoasă este
absurdă, este o renunţare ce nu se poate găsi la omul comun, care se îmbracă în
hainele moralei spre a‑şi ascunde vulgara lui nulitate. Tot ce este cu adevărat
moral începe de acolo de unde s‑a lichidat cu morala. Meschinăria moralei cu
norme raţionale, cu legi fixe şi cadre exterioare nu se evidenţiază mai bine ca
în condamnarea viciului, această expresie de tragic carnal şi de tulburare
pasională, ce creşte din prezenţa spiritului în carne. În orice viciu este
prezentă o tragedie a cărnii, un salt al cărnii din fatalitatea ei, o încercare
de sfărîmare a limitelor imanente ce încarcerează elanurile pasionale. O
plictiseală organică se ridică pînă la o deznădejde a nervilor şi a cărnii, din
care nu se pot salva decît încercînd celelalte forme posibile de voluptăţi.
Atracţia tuturor celorlalte forme decît cele normale picură în senzaţiile
viciului o nelinişte tulburătoare, diversă în consecinţe şi complexă în
agitaţii. În viciu, spiritul pare că a devenit sînge şi se agită ca o forţă
imanentă în carne. Explorarea în ordinea posibilului nu se poate face fără
concursul spiritului, fără intervenţia conştiinţei. Viciul reprezintă o formă
de triumf a individualului. Şi cum ar putea reprezenta carnea individualul,
fără o intervenţie din afară? Acest amestec de spirit şi carne, de conştiinţă
şi sînge, creează o efervescenţă extrem de fecundă pentru acela care e prins în
seducţiile viciului. Nimic nu este mai respingător decît viciul învăţat,
împrumutat şi afectat. Din acest motiv, elogiul viciului este complet
injustificat; se poate cel mult constata fecunditatea lui, pentru oamenii care
îl ştiu transfigura, care pot devia această deviere. A‑l trăi brut, criminal,
vulgar este a‑i exploata numai materialitatea lui scandaloasă şi a‑i neglija
fiorul imaterial care face din orice viciu o excelenţă. Viaţa intimă, pentru a
atinge anumite înălţimi, nu se poate dispensa de neliniştile viciului. Şi nici
un vicios nu poate fi condamnat decît în momentul cînd, în loc să considere
viciul un pretext, îl transformă într‑o finalitate.
Iubirea, cu cît e mai intensă şi mai concentrată, cu atît se
limitează mai mult în întindere, cu atît cere mai mult individualul şi unicul.
Astfel se întîmplă că marile pasiuni descoperă absolutul într‑o femeie, care la
cea mai redusă analiză de abia îşi poate salva existenţa biologică. Unei
consideraţii din afară, iubirea este atît de absurdă, încît ea nu poate fi
apreciată decît pentru absurditatea ei. Din acest motiv, asupra iubirii nu se
poate vorbi în consideraţii, ci numai în mirări.
Din milioane de femei să aleg una singură, să mă limitez numai la
una? Ar trebui ca aceea să fie în fiecare moment alta, să fie capabilă de atîta
transfigurare, încît să‑mi apară veşnic nouă şi nebănuită. Cîţi au pasiunea
atît de mare, încît în fiecare moment să vadă lumini noi şi farmece schimbate?
Femeia este o fiinţă cu puţine posibilităţi, ea nu poate rezista exigenţelor
unui bărbat torturat, pentru care iubirea este numai o formă de a te realiza în
viaţă. Îţi trebuie o pasiune mare pînă la imbecilitate pentru a putea iubi o
singură femeie. Cînd simţi însă insuficienţa tuturor formelor de viaţă, cînd te
satisface numai ceea ce e deviat, crescut paradoxal şi dezvoltat exagerat, ce
mai poţi găsi într‑o singură femeie? Schimbînd multe, dacă ţi se refuză
surprize psihologice este imposibil să nu te farmece jocul de fizionomii,
diversitatea de expresie şi să nu te pasioneze căutarea unui mister psihologic
pe care nu‑l găseşti totuşi niciodată, fiindcă nu există. Sensibilitatea
feminină e prea periferică şi prea receptivă pentru a avea resursele
inepuizabile ale unui mister. Farmecul absurd al iubirii adevărate, al iubirii
intense, este de a găsi mister într‑o singură fiinţă, de a descoperi - sau mai
precis a inventa - un infinit într‑o existenţă individuală de o deconcertantă
finitate.
Iubesc mai multe femei acei care nu pot iubi. Donjuanismul este
avantajul şi defectul celor certaţi cu Eros, dar care au destule rezerve de
viaţă pentru a nu ajunge la o impotenţă psihică sau erotică. Necesitatea de a
varia aspectele lumii, născută dintr‑o plictiseală organică, duce în domeniul
iubirii la donjuanism. Toţi oamenii care au dus viaţa interioară pînă la
ultimele ei limite, care au disperat de sensul vieţii şi care se chinuiesc pe
culmi, sînt în mod fatal donjuani, întocmai ca şi antipodul lor, oameni
înguşti, lipsiţi de viaţă interioară, cu posibilităţi extrem de reduse de
înţelegere şi simţire. Viaţa prezintă această ciudată dualitate de a întruni în
realizarea exterioară pe cele două tipuri opuse de oameni: pe deficienţi şi pe
cei preaplini. Tot simţul psihologic este în a percepe dacă cineva a ajuns la o
formă respectivă de viaţă din preaplin sau din deficienţă. Unul poate fi vicios
şi imoral din deficienţă, altul din exces; unul poate ajunge la disperare din
incapacitate, din lipsă de rezistenţă şi de gîndire, altul din exces de
problematică şi de interioritate.
Lumea cade în greşeala de a pune pe acelaşi plan de viaţă sufletească
pe toţi acei oameni care seamănă, exterior şi aparent, în realizările lor.
Donjuanismul este interesant şi simptomatic numai la aceia la care apare ca un
fruct al disperării, al unei prea bogate reflexivităţi şi preocupări lăuntrice.
Cine pe culmile disperării nu este un donjuan, acela nu şi‑a asimilat
disperarea organic, nu a trăit intens stările de limită, arderile şi
consumările supreme, ci le‑a încercat artificial, ca într‑un vag presentiment.
A fi un om de mari singurătăţi înseamnă a iubi pe toate femeile. Şi a iubi pe
toate femeile înseamnă a nu iubi nici una. Cei care fac filozofia vieţii nu pot
fi decît nişte diletanţi ai Erosului, căci ei au pus prea multă pasiune în
problemele vieţii, pentru ca să mai aibă pasiune pentru aspectele ei. Pe culmile
disperării, superficialitate în iubire este o superficialitate din adîncime.
Am încercat într‑o mare tăcere şi într‑o mare singurătate, în
mijlocul naturii, departe de oameni şi aproape de mine, o senzaţie de tumult
nesfîrşit, în care lumea, ca un torent irezistibil, m‑a năpădit, a trecut prin
mine asemenea unui fluid transparent şi insesizabil. Închizînd ochii, întreaga
lume pare că s‑a topit în creierul meu, prin care ea trece într‑un elan
torenţial, de un farmec indefinibil şi de un avînt impetuos, curgînd apoi din
mine în forme şi înălţări de valuri, ca în visurile de înec de o groază
voluptuoasă. Am simţit atunci nu numai cum un om poate trăi, în anumite clipe,
toată esenţa misterioasă a destinului uman, dar şi cum în el se poate concentra
universalitatea lumii, absorbită în extazurile singurătăţii. Dacă ai închis
ochii pentru a atinge o tăcere şi o singurătate mai mare, ai pierdut infinitul
ce ţi‑l oferea perspectiva exterioară, pentru a cîştiga un infinit mai complex
şi mai atrăgător. Şi în acest moment de extaz cosmic, de revelaţie metafizică,
am simţit cum efluviile ce le degajam din mine erau efluviile acestei lumi, cum
tremurul meu era tremurul fiinţei şi cum halucinaţia mea era halucinaţia
existenţei. Şi m‑am simţit, în acel fior neuitat, iresponsabil de existenţa
acestei lumi.
Cine îşi înalţă aripi în mine, de simt cum zborul meu mă avîntă într‑o
nebună şi barocă expansiune? Să fie aripile eternităţii care mă ridică în
infinit, mă tulbură şi mă însingurează? Simt toată confuzia eternităţii în mine
şi sorb miresmele infinitului cum aş sorbi o otravă. Beat de eternitate şi
atras de infinit, mă prăvălesc prin spaţii ca o figură solară şi mă avînt prin
imensităţi, uşor ca o iluzie şi transparent ca un zîmbet, mă risipesc într‑un
nimic îmbietor pe care mi‑l acoperă seninătăţi de azur şi transcendenţe de
nori. Cui să mă închin prin aceste deşerturi şi cui să întind mîna prin aceste
singurătăţi, la cine să mă opresc în aceste evoluţii cosmice şi unde să privesc
ca la o mîngîiere? Cum se destramă azurul în fantastica mea viziune şi cum nu
mai rămîne decît un alb cu misterioase chemări! Şi în acest drum cosmic,
asemenea unei supreme aventuri, parcă‑l caut pe Dumnezeu. Dar în infinit nu
există popas. Şi astfel, nu‑l voi găsi niciodată.
Procesul prin care cineva devine pesimist? O frecvenţă mare de
depresiuni într‑un om care are atît elan, încît în fiecare moment să fie viu. O
fatalitate organică provoacă depresiuni incontinue, fără determinante şi
excitante exterioare, numai dintr‑o adîncă tulburare internă; aceste depresiuni
înăbuşă pîlpîirile elanului, atacă permanent rădăcinile vieţii şi distrug
bucuria naivă şi instinctivă de a trăi. Se afirmă cu totul greşit că devine
cineva pesimist în urma unei deficienţe organice, în urma unor slabe posibilităţi
vitale. În realitate, nimeni nu devine pesimist dacă n‑a avut anterior atît
elan încît să fi dorit viaţa cu o ardoare pasionată, chiar dacă această ardoare
n‑ar fi intrat în conştiinţa respectivului. Ulterior, procesul de devitalizare
se întîmplă ca o urmare a depresiunilor. Orice deficienţă în pesimism este
consecutivă depresiunilor. Căci numai la un om cu elan, cu aspiraţii şi cu
pasiuni, depresiunile au acea capacitate de eroziune care consumă din viaţă,
precum valurile mării din uscat. La un simplu deficient, depresiunile nu duc la
nici o încordare, la nici un paroxism şi la nici un exces, ci la o stare de
indiferenţă şi apatie, de stingere lentă şi de monotonie liniştită, din care nu
pot reieşi acele reacţiuni personale şi dureroase caracteristice pesimismului.
A fi pesimist înseamnă a prezenta un paradox organic, ce dă naştere la
contradicţii insurmontabile şi fatale, care explică efervescenţa atît de
profundă a tuturor pesimiştilor. Şi cum să nu fie un paradox organic în această
îmbinare a unor frecvente depresiuni cu un nu mai puţin frecvent elan? Că în
cele din urmă depresiunile consumă elanul şi compromit vitalitatea, este mai
mult decît evident pentru cine înţelege că depresiunile sînt adevărate atentate
la viaţă. Împotriva lor nu se poate lucra efectiv; ele pot fi cel mult
neglijate temporar, prin o ocupaţie intensă sau prin distracţii; dar după aceea
apar într‑o şi mai mare intensitate. Numai într‑o vitalitate neliniştită poate
apărea paradoxul organic al pesimismului. Cum rezistenţele vieţii se reduc şi
scad progresiv, în conştiinţa omului se reflectează dureros acest proces de
intrare în moarte. Nu devii pesimist - un pesimist demonic, elementar, bestial
şi organic - decît după ce viaţa, în lupta disperată împotriva depresiunilor,
nu s‑a ales decît cu înfrîngeri. Atunci apare în conştiinţa omului destinul ca
formă a ireparabilului, a acelui ireparabil pornit din esenţa lumii ca pentru a
ne arăta, mai dureroase şi mai apăsătoare, zădărniciile acestei vieţi.
Trebuie, într‑adevăr, să te fi luptat mult cu forţele demonice şi
negative ale vieţii pentru a ajunge la conştiinţa ireparabilului, care nu face
din ireversibilitatea vieţii decît o cale spre moarte, o evoluţie care nu e, în
fond, decît o disoluţie. Să poţi spune după fiecare experienţă de viaţă:
niciodată! - după fiecare întîmplare şi după fiecare încercare acelaşi cuvînt,
simbol al definitivatului şi al ireparabilului, este desigur a fi pierdut
totul, a fi atît de departe de viaţă pe cît eşti aproape de nimicul în care te
aruncă moartea. Este îngrozitor cînd te gîndeşti că după moarte îţi sînt
definitiv pierdute o zi cu soare, un zîmbet sau un prieten; dar este de o mie
de ori mai îngrozitor să fi pierdut, deja trăind, toate aceste, să poţi spune
despre tot ce ai auzit şi văzut: niciodată, niciodată! Este ca într‑o absurdă
călătorie internă, care te‑a separat radical de lucruri, deşi prezenţa ta
fizică se află în imediata lor apropiere.
Cum o să pot admite că eu nu sînt făcut pentru viaţă, cînd în
realitate viaţa nu este făcută pentru mine? Căci s‑ar putea foarte bine ca în
alte forme de viaţă, în forme cu totul diferite de acele în care sînt condamnat
să trăiesc, eu să pot fi fericit şi încîntat, dominat de voluptăţi pe care
ceilalţi nici nu le‑ar bănui? De ce să mă sacrific în gînd, de ce în ordinea
conceptibilului să nu admit că eu m‑aş putea potrivi într‑o altă formă de
viaţă, într‑o altă alcătuire de existenţă? Şi atunci, de ce să nu găsesc toată
vina în această viaţă, iar nu în mine? Ar trebui mai puţin ireparabil şi mai
multă absurditate acestei lumi, pentru ca să se poată schimba. Absurditatea ei
de pînă acum depăşeşte cu prea puţin platitudinea, pentru a‑mi îngădui cea mai
redusă iluzie. Aş putea crede în această lume cînd ea s‑ar schimba pentru mine.
Sînt prea orgolios pentru a vedea răul din lume în răul din mine. Eu însă nu mă
voi schimba niciodată după această lume.
Iraţionalul din viaţă apare, în consideraţiile noastre, într‑un
dublu aspect: iraţionalul ca dinamism orb ce refuză orice ierarhie de valori şi
iraţionalul ca realitate în a cărei asimilare trăieşti naiv, mulţumit şi
echilibrat. Această accepţie dublă a iraţionalului explică de ce putem spune că
viaţa n‑are nici un sens, ea fiind iraţională în esenţa sa, precum şi de ce
susţinem posibilitatea de salvare numai prin experienţa naivă a iraţionalului.
Apropierea inconştientă de esenţa iraţională a vieţii te menţine într‑o stare
de echilibru organic, deoarece formele tale de activitate şi manifestare sînt
formele vieţii. Tot ceea ce faci răsare din sîmburele vieţii, dintr‑o obscură
productivitate vitală. Experienţa naivă a iraţionalului te situează în imanenţa
substanţială a vieţii. De aceea, naivitatea este o expresie directă a
iraţionalului. În naivitate individuaţia nu reprezintă un principiu de tragism,
fiindcă în naivitate individul nu e separat de lume, ci este asimilat organic
fluxului iraţional al existenţei. Şerpuirile acestui flux pot fi cît de
complicate; atunci cînd trăieşti în ele, nu suferi din cauza lor, deoarece
drama se distribuie pe întreaga sferă a vieţii şi nu se reflectează în
conştiinţă, nu suferi o dramă unică, individuală şi chinuitoare în afară de
lume; nu încerci dualismul care izolează pe om în lume din cauza hipertrofiei
conştiinţei. Prin conştiinţă, reflexivitate şi interiorizare, depăşeşti
iraţionalul; dar numai pentru a ţi se revela într‑o deconcertantă proeminenţă.
Căci această depăşire nu se poate realiza decît în gîndire; prin biologicul din
noi nu facem mai puţin parte din iraţionalitatea în genere. Iar cînd acest
biologic devine nesigur, problematic, de un echilibru instabil, aceasta nu se
întîmplă decît pentru a ne descoperi şi mai mult iraţionalul, ca dinamism orb,
indiferent oricărei teleologii şi oricărei ierarhii de valori. Omul este astfel
constituit, încît el cere în fiecare moment
o ierarhizare a valorilor, o scară de valori şi o sumă de criterii. În
faţa fenomenului iraţionalităţii vieţii, a evoluţiei ei fără nici un scop, care
face din viaţă un avînt haotic de forme debordante şi necristalizabile,
exigenţa unei ierarhii de valori este o simplă exigenţă. Şi atunci se naşte
revolta conştiinţei împotriva vieţii, revolta omului detaşat de viaţă împotriva
iraţionalului, la care revoltă, viaţa răspunde omului: mlădiază‑te după mine şi
renunţă la conştiinţă, la principiul separativităţii şi, tîrît în fluxul
iraţionalului, vei înceta să cauţi un sens acolo unde nu e.
A ajunge să crezi numai în tăcere, să nu mai preţuieşti decît
tăcerea, este a realiza una din cele mai esenţiale expresii ale trăirii la
marginile vieţii. Elogiul tăcerii, la marii singuratici şi la întemeietorii de
religii, îşi are o rădăcină mult mai profundă decît îşi închipuiesc oamenii.
Trebuie ca prezenţa oamenilor să te fi exasperat în aşa măsură şi complicaţia
problemelor să te fi dezgustat atît de tare, încît să nu te mai intereseze
decît tăcerea şi strigătele ei, strigătele tăcerii care nu sînt decît cascade
intime al căror zgomot îl obiectivezi în lumea din afară.
Oboselile repetate te duc la aprecierea nelimitată a tăcerii,
deoarece în oboseli toate cuvintele îşi pierd semnificaţia şi bat în urechi
asemenea unor ciocane mecanice, se destramă în sonorităţi vide, în vibraţii
iritante şi în sunete exasperante. Toate conceptele se diluează, toate
expresiile tari se atenuează, tot ceea ce vorbeşti sau asculţi se dezgoleşte
într‑o nuditate stearpă şi respingătoare. În tine, nimic nu mai ia o formă sau
o consistenţă expresivă, ci tot ce pleacă în afară şi tot ce vine din afară
rămîne ca un murmur îndepărtat, monoton şi egal, neputînd în nici un fel să
excite nuanţele vieţii sufleteşti, să trezească un interes sau o curiozitate.
Atunci îţi pare inutil să‑ţi mai dai o părere, să mai iei o atitudine sau să
mai impresionezi pe cineva, şi toate zgomotele la care ai renunţat prin tăcere
cresc în agitaţia sufletească, existentă în toate marile tăceri. După ce te‑ai
frămîntat ca un nebun să rezolvi toate problemele, după ce te‑ai chinuit pe
culmi, cînd ar trebui să dai răspunsurile supreme sfîrşeşti prin a găsi în
tăcere singura realitate şi singura formă de expresie, şi cine nu sfîrşeşte în
tăcere înseamnă că n‑a văzut totul.
Arta de a fi psiholog nu se învaţă, ci se trăieşte şi se
experimentează, deoarece nu există un complex de canoane care să‑ţi dea cheia
misterelor psihice, a structurilor diferenţiale ale vieţii sufleteşti. Nu eşti
un psiholog bun dacă tu însuţi nu eşti un subiect de studiat, dacă materialul
tău psihic nu oferă zilnic o complexitate şi un inedit care să excite
curiozitatea ta continuă. Nu te poţi iniţia în misterul altuia, dacă tu însuţi
n‑ai un mister în care să te iniţiezi. Pentru a fi psiholog trebuie să fii atît
de nefericit, încît să pricepi fericirea şi atît de rafinat, încît să poţi
deveni oricînd barbar; iar disperarea în care trăieşti să aibă totdeauna atîta
ardoare, încît să nu ştii dacă trăieşti în pustiu sau în flăcări. Proteic,
polimorf, pe cît de centripet, pe atît de centrifugal, formele vieţii să se
combine în tine atît de multiplu şi atît de complex, încît extazul pe care‑l
vei atinge să fie estetic, sexual, religios şi pervers. A fi psiholog înseamnă
a te învîrti în fiecare moment în jurul axei tale. Aceasta este întîia
condiţie; a doua este a avea atîta mobilitate, încît axele celorlalte fiinţe să‑ţi
fie atîtea centre de gravitate cîte poate avea o fiinţă proteică.
Simţul psihologic este expresia unei vieţi care se contemplă pe sine
în fiecare moment şi care în celelalte vieţi vede numai oglinzi. Ca psiholog,
consideri pe toţi ceilalţi oameni părţi din tine, frînturi ale fiinţei tale. Şi
în dispreţul pe care orice psiholog îl are pentru oameni este o secretă şi o
infinită autoironie. Nimeni nu face psihologie din iubire, ci dintr‑o pornire
sadică de a nulifica pe altul prin cunoaşterea fondului său intim, de a
dezbrăca de misterul care, asemenea unei aureole, nimbează pe celelalte fiinţe.
Cum acest proces epuizează repede pe oameni, ei avînd conţinuturi limitate,
este explicabil de ce psihologul este acela care se plictiseşte mai repede de
oameni, pentru că el este prea puţin naiv pentru a avea prieteni şi prea puţin
inconştient pentru a avea iubite. Nici un psiholog nu începe prin a fi sceptic.
Orice psiholog sfîrşeşte însă prin a fi sceptic. Este, în acest sfîrşit,
pedeapsa naturii pentru acest violator de mistere, pentru acest suprem
indiscret, care a pus prea puţină iluzie în cunoaştere pentru ca să nu fi ajuns
prin cunoaştere la deziluzie.
Puţină cunoaştere încîntă; multă cunoaştere dezgustă. Cu cît cunoşti
mai mult, cu atît vrei să cunoşti mai puţin. Cine nu suferă din cauza
cunoaşterii, acela n‑a cunoscut nimic.
Stînd într‑o contemplaţie liniştită, fixat şi suspendat sub
eternitate şi auzind tic‑tacul unui ceas sau orice ritm ce ar semnifica
progresul în timp, este imposibil să nu simţi toată absurditatea mersului în
timp, a mersului mai departe, tot nonsensul evoluţiei şi al oricărui fel de desfăşurare.
De ce să mergi mai departe, de ce să mai trăieşti în timp? Revelaţia subită a
timpului în astfel de contemplaţii, care dă acestuia o proeminenţă vie şi
strivitoare, pe care n‑o are niciodată în existenţa zilnică, este fructul unui
dezgust de viaţă, al unei incapacităţi de a mai continua cu aceeaşi poveste. Şi
cînd această revelaţie se întîmplă în noapte, absurditatea înaintării în timp
se măreşte de senzaţia unei indescriptibile singurătăţi, deoarece atunci,
departe de oameni şi de lume, rămîi singur cu timpul în faţă, într‑o
ireductibilă dualitate. Timpul, în această senzaţie de părăsire nocturnă, nu
mai e umplut cu nici un lucru, cu nici o acţiune şi cu nici un obiect, ci
seamănă unui vid ce creşte progresiv în existenţă, unui vid în continuă dilatare
şi evoluţie, ca o ameninţare de dincolo de lume. Nu mai poţi auzi în liniştea
şi tăcerea contemplaţiei decît ritmarea timpului în tine, sunetul şi pocnetul
repetat asemenea unui dangăt de clopot într‑o lume moartă. Drama omului şi a
timpului n‑o trăieşte decît acela care a separat timpul de existenţă şi care în
această disociere, fugind de existenţă, e apăsat de timp. Şi acela simte cum
creşte în el timpul asemenea morţii.
Singurul lucru care‑l poate salva pe om este iubirea. Şi deşi atîta
lume a susţinut această afirmaţie, este a nu fi încercat niciodată iubirea,
pentru a o declara banalitate. Să‑ţi vină să plîngi atunci cînd te gîndeşti la
oameni, să iubeşti totul, într‑un sentiment de supremă responsabilitate, să te
apuce o învăluitoare melancolie cînd te gîndeşti şi la lacrimile ce încă nu le‑ai
vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor
al speranţelor.
Oricît m‑aş lupta pe culmile disperării, nu vreau şi nu pot să
renunţ şi să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările şi tristeţile ar întuneca
izvorul luminos al fiinţei mele, deplasat în cine ştie ce colţuri îndepărtate
ale existenţei mele.
Prin orice pot cădea în lumea asta, numai printr‑o mare iubire nu.
Iar atunci cînd iubirii tale i s‑ar răspunde cu dispreţ sau indiferenţă, cînd
toţi oamenii te‑ar abandona şi cînd singurătatea ta ar fi suprema părăsire,
toate razele iubirii tale ce n‑au putut pătrunde în alţii ca să‑i lumineze sau
să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrînge şi se vor reîntoarce în
tine, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai
lumină şi văpăile lor numai căldură. Şi atunci întunericul nu va mai fi o
atracţie irezistibilă şi nu te vei mai ameţi la viziunea prăpăstiilor şi
adîncimilor.
Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei
splendori, pe culmile şi limitele beatitudinii, dematerializat de raze şi
purificat de seninătăţi, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii
şi a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întîiului termen. Dar
cine poate avea o iubire atît de mare?
