Jurnalul meu cu și despre smooth jazz, fotografii, poezie, proză, pictură, însemnări, oameni, ani, viață.
28 ianuarie 2022
Am dat viaţă morţii.( Mi-a fost atat de dor.)
Struguri de catifea,
îmi umplu licoarea
nebăută încă din
cupa ce jumătate-i
plină cu veninul tău,
păstrat în pivniţa
inimii tale reci, ca
sloiuri de gheaţă polară,
nici gând să poţi să o
dezgheţi atât de rece e
şi-atât de-amară,
cruste de mucegai
se-adună peste-a
timpului scurs prin
paharele vieţii murdare,
stropi de dulce-amar
din vinu-ţi nebăut
de-atâta timp
se văd lucind
pe catifeaua strugurie,
a perdelelor vechi
şi-mbâcsite de fum,
iubire şi-ntuneric...
tablouri vechi în care,
burţi imense se văd
ieşind de sub
sacouri strâmte, pătate
cu otrava-ţi de mine
nebăută încă
şi care-aşteaptă-n
cupa ruginită,
femei cu decolteuri
mari şi largi,
privirilor flămânde
ce-aşteaptă un
simplu semn
în colţuri obscure,
se văd râzând şi licărind
la strugurii de catifea,
la catifeaua strugurindă,
având pe mese
cupe ruginite şi pline
pe jumate cu veninul tău,
e-un loc în care m-am
întors şi e ultima oară
când mă aştepţi lugubră,
rece şi întunecată,
doar ceva lumânări arse
pe chipu-ţi mai lasă
o pată de culoare,
decât
murdarul uleios
şi
uns de chelnerii grăbiţi,
s-aşeze carnea friptă şi
grasă pe bucăţi de lemn
sau chiar direct pe masă,
acum pot să văd
păianjenii imenşi
ţinuţi de tine şi ascunşi
printre cutii cu lucruri fine,
ei
sunt nişte
monştrii-acum,
mai
liberi ca oricând
sorbind
şi ei
din cupe ruginite,
otrava ta care
pe jumătate paharul
mi-a umplut, e-o cupă
ruginită de fapt
ca toate de aici,
mi-e frică s-o privesc,
mi-e teamă s-o ating,
sunt totuşi aici
pentru ultima oară
locului să-i dau viaţă,
fiindu-mi
dor de
ochii
tăi întunecaţi,
de ale tale buze
arzând ca-n iad,
mi-e
dor de isterice
atingeri
şi pline de venin
ce inima-mi atins-a
de-atâta timp,
de pivniţa întunecată-n
care
mi-ai dat
sărut
după sărut,
mi-e
dor de chelneri
unsuroşi
şi de
priviri ale femeilor cu
decolteuri mari şi largi,
lăsând să iasă afară
ceea ce noi putem
numi plăceri carnale...
sunt în sfârşit aici,
unde
n-am vrut
ca
să mai fiu,
cu
gesturi tremurânde
m-aşez la masa ta
pe care printre cerceii
ieftini, brăţări
roşii-albastre şi
pahare goale, stă
neatinsă încă otrava-mi,
într-o cupă ruginită
şi mă gândesc, of iată,
că dintr-o sorbitură
am băut-o toată,
mi-a fost atât de dor,
acum sunt lângă tine,
am dat viaţă morţii în
pivniţa cu strugurii de
catifea, printre
păianjeni-monştrii, chelneri
burtoşi, femei cu
decolteuri mari, printre
pahare goale unse şi
murdare, printre otrăvuri,
toate ale tale
şi catifeaua strugurindă,
pe care...
ne-am iubit cândva.
Costi Pop
24 decembrie 2013
at
23:32
Posted by
costi pop
Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
smoothjazz, fotografii, pictură, poezie, proză
despre oameni,
despre viata,
iluzii,
Poeziile mele,
proza confesiv-meditativă
25 ianuarie 2022
Aruncând cuvintele în mare
Să-mi scrii
pe cerul
albastru,
când
sunt plecat
ca acum,
să mă întorc
văzându-l plin
de cuvinte
ale tale, doar
pentru mine,
să le adun apoi
pe toate
la-ntâmplare,
să le iau
pe rând
pe fiecare,
aruncându-le
în mare
să le spele
de vise,
să le urce
pe valuri,
uitându-mă
în zare după
cuvintele tale,
șoptindu-le
apoi să se
întoarcă
la mine, că
m-am întors
și eu
de-acum, după
atâta timp
la tine,
cuvinte
surâzând
lăsatu-le-am
știi bine,
la poarta
cerului albastru
să te întâmpine
și altă dat`,
atunci când
iarăși sunt plecat,
să-mi poți
scrie cuvinte
despre tine,
să le adun apoi
să le iau cu mine
pe drumul
ce nu eu
l-am creat,
așa mi-a fost
că să-l străbat
de-atâta vreme
fără tine,
să-mi scrii, pe
ceru-albastru
dimineața
pe la ora zece,
când visele
demult s-au
reîntors
în noapte,
iar dorul meu
de tine
poate-mi trece,
chiar dacă
mi-aduc aminte
de iubire și
de șoapte,
cuvinte scrise
de tine, altele
decât cele
pe care eu
le-am adunat,
aruncându-le
apoi în mare
la-ntâmplare,
îți voi scrie
pe cerul
plumburiu
și trist ca mine,
singur ca și el,
doar aripi
îl străbat
în zbor, fulger
ce-aduce tunet,
cuvinte, ce pot
să-nsemne
un mister,
scrise
pentru tine,
de mine,
om ce-aduce
ploaia uneori,
stropi ce se
preling pe
buzele-ți ce
dau în clocot
și mă întrebi
apoi, la ce
gândesc...
știi bine
că nu pot
să mă prefac,
mai bine tac,
pot chiar
s-aștept
să-mi scrii
n`apoi, când
cerul meu
s-aduce-n
treaba lui,
haotic,
portret de
metamorfoză,
adunat dintre
cuvintele
din mare,
ocheade
femeilor
absente
pierdute-n
zare,
iertându-mă
c-am fost
mereu așa,
lăsat la poarta
cerului
plumburiu,
anunțând furtuni
de vânt, cu ploi
de apă vie,
păcătosul
fără de cuvinte,
doar cu cele
ale tale, scrise
pe cer albastru,
căutându-mă-n
ceasuri
din noapte
uitând de mine,
găsindu-mă
în amintirea ta.
Costi Pop
Austria,
08 februarie 2017
at
22:34
Posted by
costi pop
Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
smoothjazz, fotografii, pictură, poezie, proză
despre oameni,
despre viata,
iluzii,
lectura,
Poeziile mele,
proza confesiv-meditativă,
proză poetică
06 ianuarie 2022
Dintr-un aproape-albastru
M-am ascuns,
de soare
și de tine,
acum când plouă
îl caut și...
nu te mai găsesc,
că îmi lipsești sau
e neputința mea
să văd în realitate
copleșit de
gânduri, planuri,
lăsând timpul
doar să treacă
crezând că voi reuși
să-ți fiu, doar eu,
azi
m-am uitat
după ieri,
lăsându-mă
chiar s-o ating
și n-am văzut
decât frânturi ce
nu se mai repetă
decât răceala ta,
a vremii de afară
și-a unui pian
dintr-un
aproape-albastru,
ce-mi picură
prin vene
serul iubirii
ținut o vreme-nchis,
ascuns de mine
printre gânduri,
sentimente,
pasiune și emoții
acum, am să tac,
ce credeți că
numai eu
sunt vinovat,
e vântul
ce ploaie a adus
și soarele care
de astăzi s-a ascuns,
pianul dintr-un...
aproape-albastru
care mă face
să iubesc, să uit,
să nu mai văd
ziua de ieri,
doar cea de azi,
iar dacă
Cerul o vrea
și cea de mâine
stăpânind un suflet
de ne-nțeles,
fermecat
de magia ce vine
dinspre tine,
plângând cu picuri
mai mari decât
sunt cei de-acum,
uitându-mă la ei,
că doar tu
nu ești aici
să te iubesc,
să te privesc,
să-mi spui ce vrei,
chiar și minciuni
cum știm noi
să le spunem
câteodat`,
nevinovați
ce se iubesc
fără cuvinte,
pe muzică de-un
aproape-albastru,
trăgând apoi
cortina peste
prezentul nostru
de iubire,
ce-o fi mâine cu el,
că ieri...
a fost dezastru.
Costi Pop
Undeva, aproape-departe
GrosSanktNikolaus, Banat
03 octombrie 2016
at
21:17
Posted by
costi pop
Niciun comentariu:
Trimiteți prin e-mail
Postați pe blog!Trimiteți pe XDistribuiți pe FacebookTrimiteți către Pinterest
smoothjazz, fotografii, pictură, poezie, proză
despre oameni,
despre viata,
iluzii,
lectura,
proza,
proza confesiv-meditativă,
proză poetică
Abonați-vă la:
Postări (Atom)