Aruncând cuvintele în mare

Să-mi scrii

pe cerul

albastru,

când

sunt plecat

ca acum,

să mă întorc

văzându-l plin

de cuvinte

ale tale, doar

pentru mine,

să le adun apoi

pe toate

la-ntâmplare,

să le iau

pe rând

pe fiecare,

aruncându-le

în mare

să le spele

de vise,

să le urce

pe valuri,

uitându-mă

în zare după

cuvintele tale,

șoptindu-le

apoi să se

întoarcă

la mine, că

m-am întors

și eu

de-acum, după

atâta timp

la tine,

cuvinte

surâzând

lăsatu-le-am

știi bine,

la poarta

cerului albastru

să te întâmpine

și altă dat`,

atunci când

iarăși sunt plecat,

să-mi poți 

scrie cuvinte

despre tine,

să le adun apoi

să le iau cu mine

pe drumul

ce nu eu

l-am creat,

așa mi-a fost

că să-l străbat

de-atâta vreme

fără tine,

să-mi scrii, pe

ceru-albastru

dimineața

pe la ora zece,

când visele

demult s-au

reîntors

în noapte,

iar dorul meu

de tine

poate-mi trece,

chiar dacă

mi-aduc aminte

de iubire și

de șoapte,

cuvinte scrise

de tine, altele

decât cele

pe care eu

le-am adunat,

aruncându-le

apoi în mare

la-ntâmplare,

îți voi scrie

pe cerul

plumburiu

și trist ca mine,

singur ca și el,

doar aripi

îl străbat

în zbor, fulger

ce-aduce tunet,

cuvinte, ce pot

să-nsemne

un mister,

scrise

pentru tine,

de mine,

om ce-aduce

ploaia uneori,

stropi ce se

preling pe

buzele-ți ce

dau în clocot

și mă întrebi

apoi, la ce

gândesc...

știi bine

că nu pot

să mă prefac,

mai bine tac,

pot chiar

s-aștept

să-mi scrii

n`apoi, când

cerul meu

s-aduce-n

treaba lui,

haotic,

portret de

metamorfoză,

adunat dintre

cuvintele

din mare,

ocheade

femeilor

absente

pierdute-n

zare,

iertându-mă

c-am fost

mereu așa,

lăsat la poarta

cerului

plumburiu,

anunțând furtuni

de vânt, cu ploi

de apă vie,

păcătosul

fără de cuvinte,

doar cu cele

ale tale, scrise

pe cer albastru,

căutându-mă-n

ceasuri

din noapte

uitând de mine,

găsindu-mă

în amintirea ta.

 

 

 

Costi Pop

Austria,

08 februarie 2017

Dintr-un aproape-albastru

M-am ascuns,

de soare

și de tine,

acum când plouă

îl caut și...

nu te mai găsesc,

că îmi lipsești sau

e neputința mea

să văd în realitate

copleșit de

gânduri, planuri,

lăsând timpul

doar să treacă

crezând că voi reuși

să-ți fiu, doar eu,

azi

m-am uitat

după ieri,

lăsându-mă

chiar s-o ating

și n-am văzut

decât frânturi ce

nu se mai repetă

decât răceala ta,

a vremii de afară

și-a unui pian

dintr-un

aproape-albastru,

ce-mi picură

prin vene

serul iubirii

ținut o vreme-nchis,

ascuns de mine

printre gânduri,

sentimente,

pasiune și emoții

acum, am să tac,

ce credeți că

numai eu

sunt vinovat,

e vântul

ce ploaie a adus

și soarele care

de astăzi s-a ascuns,

pianul dintr-un...

aproape-albastru

care mă face

să iubesc, să uit,

să nu mai văd

ziua de ieri,

doar cea de azi,

iar dacă

Cerul o vrea

și cea de mâine

stăpânind un suflet

de ne-nțeles,

fermecat

de magia ce vine

dinspre tine,

plângând cu picuri

mai mari decât

sunt cei de-acum,

uitându-mă la ei,

că doar tu

nu ești aici

să te iubesc,

să te privesc,

să-mi spui ce vrei,

chiar și minciuni

cum știm noi

să le spunem

câteodat`,

nevinovați

ce se iubesc

fără cuvinte,

pe muzică de-un

aproape-albastru,

trăgând apoi

cortina peste

prezentul nostru

de iubire,

ce-o fi mâine cu el,

că ieri...

a fost dezastru.

 

 

 

Costi Pop

Undeva, aproape-departe

GrosSanktNikolaus, Banat

03 octombrie 2016

Alunecând printre amintiri

Înșelătoare, o aparență de calm mă cuprinde arătându-se uneori în toată splendoarea ei, stăpânit însă de sentimentul ce mi-a adus intensitate, urmat de nedumerire, contrast opus unei dezamăgiri luând forma singurătății absolute, tulburătoare agonie într-un moment al vârstei neliniștite necuprinsă în descrierea mea, esența fiind tu, eu rămânând doar omul ce vede și aude totul, opacul fiindu-mi atât de familiar încât suferința-mi devenită obișnuință zilnică, tăinuită într-o liniște absurdă, torturantă, toate destul de reale ca să-mi urmez visul, de-a trăi oricum, iar tu dând sens vieții și delirului ce mă cuprinde, acela în care mă văd cu tine mereu, o stare ce duce la disperarea că nu va mai fi nicicând o întoarcere, nemaiputând fi pretutindeni unde-mi doresc acum, ca un exemplu să fiu cu tine chiar și aici, dincolo de ape, unde se înalță munții acoperiți de zăpadă, iar umbrele norilor acoperă albul plouat deunăzi, sigur nu de aceeași nori și unde un alt felinar de noapte s-a aprins, întunericul învăluind până și amintirile ce stau îngrămădite, gata să iasă în aceste momente ale miezului nopții, persistând imaginea soarelui de azi, ce-a reușit să mai topească zăpada de pe creste, de pe firele verzi ale ierbii, zâmbind la gândul că undeva departe ghioceii au răsărit, secundele cotidianului transformând gândurile mele în nisipuri mișcătoare, lăsându-mă dezgolit într-o nuditate psihică profundă, corectându-mi aparențele și căutându-mi drumul spre infinitul iubirii, întrebându-mi rațiunea ce înseamnă să-mi trăiesc prezentul și dacă aș putea cumva să-mi anticip viitorul, dacă pot fi parte din umbrele lăsate de Lună, să te pot contempla în voie sprijinit de ecouri ale tăcerii, menținând aparențele unei fericiri cu sensul unei fidelități dovedite, reapărând mereu suferințele depărtării, regretele transformate în nostalgie făcându-mă vizionarul sentimentelor de iubire ce mă copleșesc, anunțând parcă o renaștere în acest moment al vieții, provocare paradoxală, implicându-te în misterul ce stă ascuns în necunoscut, determinându-mă să accept că într-o bună zi, ne vom pierde dincolo de rațional, într-un invizibil al Universului, nemaiputându-ne defini, mărturisi, pășind haotic printre lumini și umbre, temându-mă că în cea mai apropiată primăvară, voi îmbrățișa din nou singurătatea, atât de insuportabilă și ciudată, jocul haosului dând uneori sens lucrurilor neclare despre mine, făcând uitările să revină zărind cenușa zilelor pierdute în lumina unei flăcări puternice ale pasiunii ce clocotește în mine, înconjurat de neputința de-a te privi, atinge, iubi, pedepsit de propria-mi trăire ce va aduce finalul imprevizibil și malefic, te iubesc oare inconștient, există raționament într-o realitate prefăcută, conjuncția dintre noi putând fi doar un singur gând, redefinind trăirile uitate, resuscitând substanța iubirii ce devenise doar o iluzie, copleșiți, toropiti de euforie, pregătiți să gustăm din nou din meniul plăcerii, irepetabile trăiri, improvizând scena pe care să ne eliberăm emoțiile revederii, dând din nou sens clipelor de viață rămase, a-i surâde vieții prelungind astfel emoțiile renăscute din seninul iubirii ce stă ascuns în ființa și existența noastră pe acest pământ inundat de lumini și umbre, făcându-ne să pătrundem în inimaginabil și iubirea simplă să strălucească, plină de culoare, aidoma florilor de mai, ale prietenului meu Ștefan Luchian, cel sensibil, pătruns de razele unui soare ce da artei sensul total unei transecendente efemere, pătrunsă de ireal, iraționând într-o naturalețe emoționantă, galopul inimilor aducând dorință dintr-un neobișnuit și neașteptat, simțindu-ne Noi, de parcă am fi primii ce descoperă iubirea din Univers, voalată, făcând hazardul să capete sens, deblocat din iluziile deviate de furtunile vieții, riscul de a ne rătăci rămânând însă învăluit în neprevăzut, pândit de inefabilul cuvintelor frumoase de iubire ce ți le pot spune, fără a fi ceva miraculos, misterios, mărturisind c-am fost de-atâtea ori contaminat de iubirea ta nevăzută, încât am devenit imun, căutând un nou răspuns la întrebările ce-mi macină sensul vieții, căutând să spun tot ce n-am putut spune, să pot arăta tot ce-am ținut ascuns, pierzându-mă printre toate cuvintele scrise ici-colo, dezarmat de emoțiile gândurilor ce duc către tine, dorindu-mi ca restul aventurii vieții mele, să-l pot petrece și defini într-un final, cât mai îndepărtat și fără suferință…cu tine, alunecând acum, din nou printre amintiri într-o tăcere absolută, imaginându-mi cum cortina dintre noi se ridică rămânând amândoi pe scena de care vorbisem, cea a vieții, așteptând una din cele mai amețitoare, răvășitoare trăiri, știind-o pasiune, însemnând miracol, mai ales pentru mine, lipsindu-mi atât de mult iubirea ta, timp comprimat între noi, întrebându-mă aievea ce este iubirea, deseori văzând-o la braț cu rațiunea, cunoscând armonia ce ne-ar putea cuprinde dacă n-am mai fi captivii propriei noastre coexistente, dacă ne-am folosi propriile puteri să fim unul pentru celălalt, ținându-ne strânși de șansa de-a trăi cu bune și rele, cu speranțe, planuri, emoții, tristeți, căutându-ne privirile, lăsându-ne sufletele să evadeze trăind laolaltă, amplificând dorința de-a nu mai lasă cortina să cadă între noi, însingurarea să rămână ascunsă, fără să ne mai cuprindă contemplând liniștiți apusul prezentului, ce poate fi unic, motivând existența noastră, oferindu-ne un rest, rămășițele unei vieți ce se-apropie de-o iluzie, o taină ce n-o putem desluși, un mister dincolo de toate secretele vieții, dorind să te cunosc, să mă pot regăsi, să mă cunosc pe mine însumi, să simt cu tine tot ce poate transcede gândirea și toate cuvintele, fie acestea dinăuntrul sau deasupra iluziilor, trăiri ce nu pot lasă locul la nimic, doar iubirii, să ne găsim îmbrățișați găsind esența ființelor raționale, pășind împreună înafara noastră, dincolo de noi ce nu poate fi cuprins de gânduri sau de cuvinte, nereușind să-l înțelegem, să-l atingem, senzualitatea ta pendulând între real și ireal, totul fiind comprimat în mintea mea aducând concepturi despre iubire, șansa de-a înțelege modul în care să-mi trăiesc timpul rămas fără a mai avea vreun refugiu ca până acum în fața singurătății și-a sentimentelor ascunse în cotloanele ei iar noi, iubindu-ne, vom învăța să ne iubim regăsind fundamentul fericirii și nu doar ca spectatori ai iubirii altora, acceptându-i chiar și formă-i abstractă dând astfel sens propriilor noastre vieți, mulțumindu-mă să rămân un diletant generos oferindu-ți cea mai frumoasă pânză a vieții rămasă fără culoare, putând să găsești tot ce e mai potrivit pentru a găsi răspuns la întrebarea pe care am s-o pun și acum…ce este iubirea, această nevoie a mea atât de reală, atât de ireală ca și marea dispărută brusc dincolo de diguri și maluri, de taluzuri și esplanadă, dincolo de portul cândva inundat de aceasta, imaginându-mi doar sunetul sărutului de pe buzele tale, plutiri ce-ar putea aduce la mal corăbii rătăcite, consolat cu iluzia asta uneori crezând că mă afund într-o mocirlă a fericirii fără să împart visurile cu cineva, fără să divulg de câte ori viața-mi a fost bătută de ploi, de câte ori găsit-am minutele-năbușite de căldura trupului tău surprins într-o capcană a destinului căruia am fost nevoit să-i fac față, găsindu-te lângă mine până în zorii tuturor zilelor rămase, considerând că fiind darul cel mai frumos primit din Univers, tu, minunăție a Cerului și-a Pământului, boare nocturnă în arșița nopților de vară, stelele arzând și ele mai tare, umbrele simțindu-se înșelate de iubirea ta pierdută printre enigmele vieții ce se scurge, năpădit de gustul iubirii tale, înfierbântat de orele nopților fără somn petrecute ținându-te aproape de mine, mirosul de iasomie adus de adierile vântului cald luând forma camerei și abisului în care sufletu-mi cuprins de revelație, slobod pe corăbiile nevăzute și bântuite de vânt, măturate de ploi și ape sărate a lacrimilor ce m-au răvășit de atâtea ori, așteptând apele liniștite ale iubirii tale să spele drumul pietruit ce duce spre farul înalt, cu lumina-i puternică, ce călăuzește marinarii în nopțile lăsate de D-zeu, sau de oricine, orice în stare să rânduie credințele noastre care depășesc deseori atotputernicia sentimentelor mele, revelațiilor ce se opresc, lovindu-se de barierele imprevizibilului, făcându-mă să mă simt ca un grănicer la frontiera dintre ceea ce sunt și ce nu sunt, conștient însă nu așa ca ceilalți, de forma realității care nu poate fi alta decât cea pe care o putem controla, reușind să mă încarc cu destulă energie ca să pot dărui din puținul propriei mele existențe, alimentat de forțe ale infinitudinii de dincolo de nori, dincolo de spațiile noastre atemporale, de unicitatea fiecăruia dintre noi, învățând înainte de orice, să iubim, ca să fim iubiți, ura celor mulți denaturând viața, integritatea umană sub toate formele ei și libertatea de a fi, valoare a noastră atât de fragilă, de preț, aflându-ne într-o constantă stare de supraviețuire, puși pe fugă de propriile noastre decizii, făcându-ne mai străini decât ne putem imagina, devenind deseori agresivi, erupția stărilor, simțirilor făcând iubirea să fie călcată în picioare, aruncată aidoma bucăților de stâncă ce se prăvălesc în mare, lăsându-ne pradă atrofiați de moralitate, în cercuri virtuale, sărăcind și mai mult stările noastre emoționale și morale, dincolo de această lume a aparențelor ce poate aduce un dezechilibru, confuzie, îndepărtându-ne de realitatea ajunsă fără sens, iubirea doar, acest cadou al vieții către noi putând să deschidă odăile inimii plină cu sentimente și dorințe, lăsându-mă definit, încercând a fi doar ceea ce sunt, deseori la bifurcații de drumuri, însoțit de suferința ce provoacă durere, aducând haos și îndoieli în Universul meu, iubirea ta făcând să revină totul într-o lumină strălucitoare, străbătut de razele ei, atingându-mi sufletul cu gesturi delicate, inundat apoi de bucuria de a mă simți iubit, plin de nostalgie, tristețea fiind undeva în preajmă, suflet ce freamătă de emoții neputându-mi imagina amplitudinea sensibilității tale, pierzându-mă în privirea ta ce-mi luminează veșnicul gri al vieții, lipsit și dezarmat fiind de clipele suspendate în abis, tulburat de prezența ta, clipele cu tine părând nemărginite, bântuindu-mi deodată destinul întâlnirii cu tine, căutare a mea în întinderile timpului, reguli știute și fără niciun fel de repetiție, totul fiind comprimat și conturat într-un sentiment de iubire profund, ce-mi străbate corpu-mi de-a-ntregul, dând formă tuturor trăirilor mele, în gândurile mele fiind tu, doar tu … alunecând printre amintiri.

 
 
Costi Pop
Bonn, Germania
16 februarie 2019

Săptămâna gândurilor mele

 

Luni, a fost şi-acum o săptămână
și m-am gândit la tine,
e singurul lucru pe care-l
mai ţin minte acum,
marţi, am călătorit
cam aceleaşi treburi le-am făcut
și m-am gândit la tine,
miercuri, ca în celelalte zile
nu am prea reţinut din ce-am făcut,
a trecut oricum şi nici nu vreau
ca să-mi mai amintesc decât,
că m-am gândit la tine,
joi aş fi vrut să uit de mine
cât de obosit am fost însă,
eu tot m-am gândit la tine,
vineri, a trecut la fel cred şi-s sigur,
că iarăşi m-am gândit la tine,
ieri a fost sâmbătă,
din nou pe drum am fost
cu multe treburi, ce unele
nu şi-au avut chiar niciun rost
doar asta a contat,
că m-am gândit la tine,
azi e duminică şi orice-aş fi făcut,
lucruri pe care încă nu le-am uitat,
n-a fost o clipă-n care
să nu mă fi gândit la tine,
ce va fi mâine nu ştiu
chiar dacă aş vrea,
știu doar atât că este luni şi
orice s-ar întâmpla,
dacă voi mai exista,
sigur mă voi gândi la tine.

Innerlohen, Austria
23 februarie 2014
Costi Pop

Brotherhood of Man - Save Your Kisses for Me (1976)

 

Paznicul nocturn

 

Voi fi santinela ta

în întuneric, să-ți

păzesc somnul

tulburat uneori

de vise, nu vreau

să știu de-am fost

vreodat` în vreunul

din ele să te apăr,

de răceala picăturilor

de ploaie ce cad în

noaptea ce frământă

sufletele în toate

părțile și le agită

precum valurile,

ce-mi amintesc

din nou de tine,

de jocul iubirii

amețitor și nebun

făcându-mă să

oftez, revenindu-mi

văzând niște umbre

negre, ce se mișcă

în noapte, ajungând

la mine întrerupte

de vântul ce fluieră

printre copacii muți

și adormiți,

tăcerea mea-i

acoperită de ploaie

și sunete diferite...

ce-aș mai vrea

să fiu lângă tine,

sunt aici însă,

ascultând muzica

tristă a ploii,

cu mâinile

prinse strâns de

amintirile cu tine,

pierzându-se încet

spulberate parcă

de vânt, în hăul

adânc al

întunericului așternut

peste noi și peste

umbrele ascunse,

în preajma mea,

aproape de tine,

dându-mi fiori de

groază ce se mișcă

tăcut în sufletul meu,

care n-are teamă

ca și mine, suntem

același aluat

uneori nedospit,

uitându-ne împreună

după minutele ce

se scurg ca apa de

ploaie peste fruntea

mea acoperită cu o

pelerină veche, găsită

pe puntea goală,

părăsită parcă de

marinarii istoviți,

știind că-i pot găsi-n

apropiere, cu capul

rezemat de mesele

murdare, pline de

sticle și pahare goale,

adormiți cu gând acasă

sau doar la ea, ridicați

de chelnerii grăbiți

s-adune totul după

acești istoviți, iar eu,

santinela ta din întuneric,

ca și o picătură de apă

într-un infinit, un azilant

ce poartă cu el,

pasiunea pentru tine,

exilatul nocturn

înfășurat în mantaua

de ploaie, atent

la umbre negre

ce șușotesc întretăiat

în abisul nopții, cu

cerul străbătut de nori

grăbiți, alungați de

vântul rece pentru

începutul de septembrie,

umbrele apropiindu-se,

gândindu-mă că vor

ca să pătrundă înăuntru,

ajungând înaintea lor,

sunt doar o santinelă

a întunericului, a ta,

ca să-ți păzesc somnul

uneori toropit de vise,

în care aș putea fi și eu...

deodată, răsar lumini

pe cer, ploaia a-ncetat,

umbrele negre

pierzându-se în zare

speriate de mine, sau

de ele, ce-apar din ce

în ce mai multe sclipind

deasupra mea, vântul

potolit se odihnește și el

după ce-a ascuns verdele

închis a copacilor de

lângă mine, ce parcă vor

să depice norii deasupra

casei tale, bântuită nopțile

de umbre negre ce

șușotesc nedeslușit

infiorându-te, decor

teatral sinistru, pânze

pictate de femei, tablou

schimbat ca prin farmec,

fără costume, noaptea

ascunzându-le goliciunea,

făcându-i fericiți ca pe

actorii ce-așteaptă

să fie aplaudați, umbrele

negre apărând mereu

fără să știi de unde,

însă acolo voi fi și eu,

santinela ta din întuneric,

ascunsă-n adâncul

sufletului tău,

păzitorul cu

pelerină de ploaie

lungă până la pământ,

scăldat de picurii

de ploaie,

câteodată mari ca și

cireșele de vară, nebun

după tine, cu mintea

aprinsă, planton în fața

unor umbre negre

ce se pierd mereu

în zare, când ploaia stă

și vântul nu mai bate,

deslușind atât de bine

acum, conturul tău

rămânând așa, pierdut

ca o jucărie ce-așteaptă

fiorii dulci trimiși de tine

ce licăre în asfințit,

lăsând la final

un plâns îndepărtat,

noaptea a trecut

și santinela a plecat

odată cu ploaia,

ce s-a prelins

pe zidurile

casei tale ca un ecou,

stârnit mereu,

anunțând-o

că-i vremea

ca să stea de pază,

umbre negre ce

șușotesc întretăiat

în abisul nopții

pierzându-se

în depărtare,

vor veni,

vor pleca, așa

cum fac și eu

în viața ta.

 

Costi Pop

Undeva departe, Austria

03 septembrie 2017

Viața-mi, ca o corabie

 

Întunericul nopții, își unduie șoaptele de iubire, așa cum timpul a rostogolit stâncile fărmate în mare, arcuindu-și aripile, prelungind seninul așternut peste noi găsindu-ne îmbrățișați, gândul meu, rătăcind preț de câteva clipe deasupra mării, căutându-mi alinare apoi în ochii tăi plini de bunătate, căutând mai departe taina sufletului tău, iubindu-te, eu însumi fiind o enigmă, dragostea mea transcede gândirea, sindromul iubirii ești tu, cea care mă poate scoate din singurătatea umană, acolo unde te caut încă la poarta materiei, întâlnind spiritul, dorința de a renaște, te pot iubi așa cum iubesc ziua și noaptea, pământul ce-așteaptă ploaia, întunericul ce se pierde în lumină, oferindu-ți căldura mea, stând de veghe la poarta iubirii tale, eu, veșnicul plin de speranță și totuși dezamăgit, nebunul ce te iubește, suferind de iluzia, că totul e zadarnic, urmând povestea mai departe, făcând inima-mi să surâdă zi de zi, știind că cineva mă așteaptă mereu, luând cu mine jumătăți de timp punându-le deoparte, găsind ascunzătoarea perfectă, omul ce fură timpul, cel care te iubește și nu știe cum s-o facă, nu spun nimic, norii se miră și ei, libertatea mea de a visa despre mare și furtunile ei, în stare să rupă încuietorile ce-au ferecat intrarea în sufletul meu dând năvală, inundând amintirile, "totul curge, nimic nu rămâne neschimbat", Heracles trecând prin mintea mea acum, lăsându-și câteva cuvinte, totul curge acum sau peste câțiva ani, Neființa va fi stăpână și cât de ușor lacrimile iasă, înduioșat de sentimentul către tine ce mă ține parcă de mână, ești doar tu, față de care nu mai am timp să greșesc, m-aș cufunda în lectura vieții tale însă, n-o cunosc pe-a mea, plutesc cu gând la tine, iubirea-mi nefericită mă face neîmplinit, adolescent naiv, neinteresat de timpul nimănui, doar de-al tău, obsesia mea de-o viață, soarele își lasă dârele pe masa unde scriu, e decembre`și sărbătoare, aerul de-afară fiind legănat de pale de vânt, viața ce nu poate fi un infinit, dorința mea de-a rămâne cu tine, venind pe lume odată cu mine, realitate a existenței mele, te vreau în ea, iluzia zilei de ieri, te vreau și mâine întrebându-mă dacă acum ești a mea, sperând să n-ajung Uitarea, altă durere a Universului, pasiunea pentru tine rămânând oarbă iar eu debusolat, judecând după poftele inimii mele, corupt de slăbiciunea de-a te iubi, sentiment lipit de adevăr, e fericirea mea, viața, corabia-mi cu pânze umflată de vânt, navigând spre destinul care ești TU !

 Costi Pop

26.12.2017

Undeva departe, Großsanktnikolaus, Banat

SIMFONIA VIEȚII (25)

Dragii mei, eu sunt relativ bine, după multe evenimente legate de această pandemie...din care am ieșit cumva, fără să am simtome grave, uff ce situații complicate ! Mă bucur să știu că unii din voi reveniți aici când vă este dor de blog, mă rog, am vrut să cred că așa e, însă știu cum stau treburile astea, totul e virtual și viața se scurge oriunde am fi și de aceea vă doresc cu respect și drag de voi, sănătate și bucurii în viața voastră ! Citiți de vreți ultima proză scurtă, mulțumindu-vă!  

Labirinte întortocheate ale vieții mele sunt deschise, unele-s inundate în lacrimi voluptoase ale unui destin ireversibil ce nu pare a fi deloc o iluzie, ar putea fi despre frumusețe, adevăr, o împlinire a existenței mele, un sens responsabil găsit în aceasta căutându-mi resturile vieții ascunse într-un fel de filozofie proprie, undeva departe, de unde-am revenit mereu însoțit deseori de apusuri de soare și de răsărituri memorabile, energia-mi zilnică ce-mi vindecă sufletul și-mi reamenajează confortul psihic amăgit de regrete, uneori sunt furios pe mine, alteori indiferența ce stă comodă pe una din fețele monedei își arată valența și intensitatea așteptând ca cenușiul zorilor să-mi acopere sufletul apoi gândurile-mi îmbrăcate în cele mai simple forme, așează în mintea mea întrebări, de ce a trăi înseamnă a suferi, de ce mă îndepărtez de sensul vieții pe care nu am reușit să-l cunosc al iubirii, lacrimile inundând propriu-mi răspuns despre adevărul izgonit din mine, încercând să transced prin criza ce mă stăpânește de parcă n-aș exista, alchimia sufletului deschizându-mi orizontul către propria-mi individualitate și trăire, enigme cu și fără conținut pregătite să încheie cu mine afaceri ale destinului meu, ale unei libertăți dobândite târziu, așezându-mă firesc între viață și spirit, bine și rău, încercând să pătrund sensul, esența a ce sunt și-aceea ce nu sunt urcând treptele vieții cizelate de pașii mei printre atâția, străbătuți de lumea din juru-mi, spălate de picuri ale ploilor nemăsurate, destule să inunde durerile ce mi-au tulburat existența atenuate de arta ce mi-a urmat pașii, m-a cuprins în brațe acceptându-mă, fermecat de jocul în care am rămas urmând drumul unei moralități simple și liberale, pândit de himerele iubirii, fără regrete, căutând respirația fiecărei zile spunându-ți de-atâtea ori te iubesc fără să m-auzi, căutând viața printre rămășițele ei neavând nimic de pierdut decât poate, propria-mi filozofie despre iubirea către tine murind apoi singur de-atâta așteptare odată cu toate cuvintele ce m-au însoțit, căutându-le agitat mai înainte prin mare și râuri de munte, printre firicelele de nisip spălat de ape și ploi de vară, dogorit de Soarele ce mi-a încălzit destinul și de care vom uita în curând, crezând că vom putea lua cu noi măcar din amintiri și de ce nu din regrete întrebându-ne dacă vom putea până atunci să ne vedem în prag de ușă zâmbind, în diverse metamorfoze ca doi oameni ce s-au iubit cândva într-un orizont nevăzut al gândirii noastre, întrebând marea în străfunduri, de ce fericirea e legată de suferință ieșind la suprafață efemerul mizeriei lumii lovind inima umanității, întorcăndu-mă din partea cealaltă a binelui forța-mi interioară luând o formă ușor primitivă, fără logică, ieșind parcă dintr-un sac cu iluzii aruncat de Platon în care, recunosc că la rându-mi m-am uitat în el, avându-l în preajmă desigur imaginar pe doctorul Freud care încerca să modifice realitatea pentru a nu știu cât-a oară, dealtfel și voi știți că " ceea ce este adevărat la Freud nu e ceva nou, iar ceea ce este nou nu este adevărat ", însă mă veți crede dacă afirm despre suflet că e același veșnic, divin, nemuritor, indisolubil și simplu, păstrând în acesta demnitatea-i ce mă duce deseori la esență știind că prin el voi ajunge nemuritor, fără nicio temere, fără gândire, într-o deșertăciune creată de propria-mi existență ce s-a arătat de cele mai multe ori a fi la granița unei lumi apropiate mizere ce mi-a adus atâta nefericire, agățându-mă de multă vreme de acest "Cogito Ergo Sum "-ul lui Descartes, acest "Cuget deci exist ", însă nu mă îndoiesc de existența propriului meu corp care tresare gândind la tine, rătăcind într-o realitate ciudată ce se confundă și se-afundă-n întunecimi în care nu poți pătrunde, care emană dezordine, nefericirea făcând intelectu-mi să delireze pornind pasiuni dintr-un raționament sălbatic, revelație a mea ca om, ce nu-ți poate desluși misterele, singur fără tine nefiind nimic, venindu-mi în minte acum cuvintele lui Karl Jaspers fără ca să-l pot gândi, fără să pot da sens vieților noastre în adâncul sublim al inimilor conturându-se un fel de iubire inexprimabilă reușind să-mi pierd rațiunea, văzând parcă Soarele ofilit după această vară isterică, dogoritoare care-a uscat totul, răcoarea începutului de octombrie simțindu-se, ploile și furtunile începând de ieri și care nu-mi pot alunga gândul către tine, întipărită în memoria imaginației, a zilei de azi, în viitor, în toate amintirile și dezarmat în fața acestei noi boli ale Terrei pe care mă chinui s-o port și s-o ignor invocând focul eternității, îndepărtarea de tine aducând neliniște la ușa vieții mele triste, nerenunțând la speranțe însă, privind la culorile ei pale cum se revigorează, amestec al pasiunii și esenței sentimentelor care ar putea renaște pentru că ești plină de farmec, aidoma ploii care-mi inundă orașul îndoliat de alegerile recente întrebându-mă dacă ar fi posibil să purtăm voaluri sinistre fiindu-ne și mai greu să recitim legătura noastră, știind amândoi că putem fi stăpâni pe ceea ce gândim, niciodată însă pe ceea ce simțim draga mea, ce mult aș da ca totul să vibreze în mine să pot da un farmec special Universului, afișându-mi pasiunea către tine chiar dacă obișnuința de-alungul timpului ne-a alterat dorințele făcându-ne să ratăm din nou întâlnirea cu fericirea și-așa efemeră, privind-o acuma la ora asta ce-i lipsită de lumină, e-un târziu aproape de miezul nopții, aceeași "Improvizație" a lui Ólafur Arnalds de-o vreme, de care nu mă satur, iluzii împrăștiate parcă de propria-mi umbră încărcând să te uit fie și imaginar, virtual nereușind decât să te doresc și mai mult, fără tine Universul s-ar prăbuși în haos, în sufletul lui amețitor m-aș lăsa dus în vâltoarea lui să mă înec cu licorile uitării, să mă înec printre sunetele melodiei "Alone Together" a lui Chet Baker, fără să-mi pierd raționamentul de-a umple minutele în ceasuri libere, ducându-mi gândurile ca niște stafii în preajma lui Bach ce-mi transcede adâncul inimii și-a lui Shakespeare, a lui Brâncuși, sculptorul timpului și-n odaia cu picturi a lui Grigorescu chiar dacă aș rămâne incapabil să-mi exprim mai apoi gândurile paralizate în ceața mintală, unde imaginea ta mă ține captiv într-o stare metafizică de un întuneric abstract, pierzându-mă încet printre sunete, în armonia Lumii mari și rele pe cerul căreia mereu sunt sclipiri albastre, cenușii cu sclipiri de mercur, imaginându-mi că pășim amândoi într-un decor sublim și tăcut ca doi romantici, împărțindu-ne o insulă pustie a iubirii doar pentru noi, trăind încă o dramă a relației noastre ce se stinge sau e mai bine să ne strigăm în ajutor simțurile și inteligența iar când tristețea va dispărea, ne vom căuta din nou, vom lupta oarecum din puterile noastre să ne regăsim sentimentele la ușă mereu și să ne recunoască alegându-ne culorile vieții din acel moment, aranjând lucrurile așa cum credem de cuviință plini de energie și forță, conștienți că putem ține piept lumii din exteriorul nostru ce încearcă să ne împiedice a ne iubi, provocând uneori răni chiar în ascunzișurile secrete ale vieții noastre intime, doi muritori supuși schimbărilor asumându-ne responsabilitatea de-a ne respecta îmbrăcându-ne atenți vorbele în cuvinte, dând sens evadării acestora în infinitul orizonturilor Universului cunoscut înțelegându-ți vorbele, zâmbetele, dorințele și privirea, durerile, acțiunile, fiind atent mergând mai departe în tăcere chiar dacă noi am învățat să ne negăm, chiar dacă am învățat să ne ascundem unul de celălalt sau poate ne aflăm la limita acelui univers necunoscut și plutim în derivă acceptându-ne soarta căutând sprijin în aventura vieților noastre, eu și tu deveniți banali într-o ecuație ce se degradează, cu un miez al iubirii gol cu-atât de multă tăcere între noi încât nu mai simțim nicio dorință, fără nici un dar din adâncurile neprețuitului căutându-ți privirea fără de care nu pot trăi mai bine, dorințele noastre fiind apoi dincolo de răspunsuri căutând negarea, predându-ne iubirilor ce ne pândesc dăruindu-ne lor în pragul unei noi toamne din viața noastră, făcându-mi curajul de-ați spune cât de mult te-am iubit ca și-acum, să ne reluăm drumul devenit noroios, să ne putem spune ceea ce fie am uitat fie n-am știut cum, tăcerile nesfârșite punând stăpânire pe spațiul iubirii noastre găsindu-mă alergând spre tine să-ți pot oferi și să găsesc puterea ei de-a te face să mă iubești.

          Costi Pop 

Undeva departe  

07 Octombrie 2020

Câteva poze recente, de pe cerul văzut din curtea casei mele.