Cimitirul

E unu ceas,in miez de noapte
Si eu ma plimb,pe aleea din cimitir.
Cateva lumanari mai ard,semn ca cineva,
A mai trecut pe-aici,nu demult...
Imi lumineaza si ele drumul,
Asa cum si lampadarele o fac,
Nestiind ce caut ,asa tarziu,
Nici eu nu stiu cum am ajuns,sunt trist.
E frig si ceata pustie din locul de veci,
Ma face sa-mi ridic gulerul de la palton
Si sa-mi indes mainile tremurande
In buzunarele largi si goale.
De obicei,pe-o vreme ca asta,se-ascund,
Manusi negre,din piele pe aici si deseori,
Gasesc o caciulita,saizeci la suta lana,
Iar restul...ce o fi,ce rost mai are sa stii?
Sunt singur,cel putin asa observ,
Uitandu-ma in directiile toate,
Dar e straniu,pentru ca merg,pe alee,
De parca as veni,privesc spre stanga
Si vad toate cele patru zari,
Vad dincolo de cruci si de morminte,vad,
Prin intunericul,ce-mi aduce-aminte,de zi,
Ma vad mergand,cu mainile afundate 
In buzunarele mari de la palton si goale
Si nu-mi explic ce se intampla,dar iata,
Ca cineva apare,e o femeie,sigur 
E chiar langa mine-acum,
Ma-nvaluie cu racoarea ei,am reintalnit-o,
Intr-o alta poveste sau o poezie,in care,
Am dat viata mortii,fiindu-mi de ea,atat de dor.
Te iubesc,imi spune,pe aleea larga din cimitir
Sub lumini de lampadar si miros de lumanari,
Unele arse,altele,inca mai palpaie,
Ca viata mea,de dinainte,de a fi aici,
Atunci cand pentru ea m-am intors,
In locul rece,ca cel de asta noapte,
Acolo,unde i-am spus,dupa ce otrava am baut:
"Mi-a fost atat de dor,acum sunt langa tine,
Am dat viata mortii,in pivnita cu strugurii de catifea,
Printre paianjeni-monstrii,chelneri burtosi,
Femei cu decolteuri mari,printre pahare goale,
Unse si murdare,printre otravuri,toate ale tale
Si catifeaua strugurinda,pe care ne-am iubit candva".
Regasesc in locu-acesta,unde-mi spui ca ma iubesti,
Paianjeni,ce lucreaza ne-ncetat,
Pe toate crucile si mormintele mute.
Mai vin,oameni veseli,mai apoi tristi,
Cand se-apuca de facut curat,
Inarmati cu maturi,perii,diverse ustensile de curatat,
Aprind o lumanare,apoi,unii grabiti,
Isi fac cate o cruce,doua si pleaca,
Lasand paianjenilor ce i-ai adus cu tine
Sa-si faca din nou de cap,nepasandu-le de noi
Si de cei care-au facut curat,ce demult au plecat.
De ce sunt confuz,sunt numai vorbe,eu nu simt nimic.
Gandesc eu oare,e totul atat de ireal?
N-ar trebui ca sa ma-ntreb,cine esti tu?
De ce in urma,ti-ai lasat pivnita rece,
Cu mese,ce-au pe ele pahare goale,unse si murdare,
Iar printre ele,otravuri,margele si inele,cercei,
Toate ale tale.
De cand sunt iar cu tine,
Nu mi-ai spus nimic altceva,decat ca ma iubesti...
Dispari,apari,din toate cele patru zari,
Purtand cu tine,mirosul pivnitei,unde,
Eu am dat viata mortii.
Ma-ntreb din nou si nu astept raspuns,
De ce nu mai sunt eu,de ce nu mai exist?
Mi-e dor de pivnita rece,de chelnerii burtosi si unsurosi,
De femeile cu decolteuri mari,
Care,ocheade-mi arunca pe furis,
Unele fiind ascunse,dupa draperiile grele de catifea.
Mi-e dor de paianjenii monstrii si de tot ce e al tau.
Ce mult as da,ca sa ma pot intoarce,
Ce mult as vrea...sa dau timpul inapoi.
Povestea mea,se pare,a fi neterminata
Si nu cred ca se va-ncheia,doar cand ma voi opri...
Cand neputinta umana,ma va cuprinde,ma va invalui,
Asa incat,prieteni,cei care ma cititi,nu veti scapa
Fiti siguri,nici de mine si nici de poezia mea.

Zipf,Austria
07 martie 2014
Costi Pop

P.S.Ca sa zambiti,imaginati-va ca am tastat pe computer,
aici,in WordPad-ul cu toate poeziile mele,
pentru scurt timp,07 martie 3014...hahaha,zambesc si eu.